Apel telefonic nocturn (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Stătea în linişte. Şedea – un om de optzeci de ani. Stătea într-o cameră goală a unei case goale, de pe o stradă pustie, dintr-un oraş pustiu, de pe pustia planetă Marte. Stătea, aşa cum făcea de patruzeci de ani, aşteptînd. Pe masă, în faţa lui, se afla un telefon, care nu mai sunase de multă, multă vreme. Deodată, omul începu să tremure, parcă pregătindu-se de ceva secret. Nările începură să-i freamăte. Ochii i se dilatară. Telefonul se scutură uşor. Bătrînul se lăsă în scaun, privind fix telefonul. Telefonul… suna.
Sări din scaun, scaunul căzu pe podea. Ţipă: Ţipă: „Nu!” . Telefonul sună iarăşi. „Nu!”. Dori să ajungă la el, şi, în cele din urmă, ajunsese, dar îl dărîmă de pe masă. Receptorul sări din furcă exact în momentul în care suna a treia oară. „Nu… Oh, nu, nu”, spuse încet, apăsîndu-şi pieptul cu mîinile, capul vîjîindu-i, cu telefonul la picioarele lui. „Nu nu se poate… nu se poate”.
În fond, era singur, într-o cameră goală dintr-o casă goală, într-un oraş gol de pe planeta Marte, unde nu mai era nimeni în viaţă, în afară de el, el fiind Regele Colinei Sterpe. Şi totuşi: „…Barton…”!. Cineva îl chema pe nume.
Nu. Ceva bîzîia şi producea un zgomot de greieri şi cicade, undeva departe în lumile părăsite. „Barton? — gîndi. Ei, dar ăsta sînt eu!“. Nu mai auzise pe nimeni pronunţîndu-i numele, aproape că îl uitase. Nu era unul din ăia care să se omoare după propriul nume. Mai ales că el niciodată…
,,Barton” — se auzi în receptor. „Barton. Barton. Barton”. „Gura !” urlă. Şi pocni receptorul, şi se aplecă transpirat, gîfîind, să pună receptorul în furcă.
Nici nu terminase bine de făcut asta, că afurisitul ăla de lucru începu iarăşi să sune. De data asta, făcu un tur în jurul lui, îşi apăsă mîinile peste el, parcă pentru a-i sugruma sunetul, dar, în cele din urmă, văzîndu-şi articulaţiile albe ca varul, ridică receptorul. „Barton” — spuse vocea îndepărtată, un miliard de mile depărtare. Aşteptă pînă ce inima mai bătu de trei ori, apoi spuse: „Aici Barton”. „Bine, bine” — îi răspunse vocea, aflată acum la o depărtare de numai un milion de mile. „Ştii cine e aici?”. „Dumnezeule” — spuse bătrînul. „Primul telefon pe care îl primesc de patruzeci de ani şi vrei să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea?” „Scuză-mă. Ce prostie din partea mea. Bineînţeles că n-ai cum să-ţi recunoşti vocea prin telefon. Nimeni nu reuşeşte asta. Sîntem obişnuiţi, toţi, să ne auzim vocea străbătînd oasele capului nostru. Barton, aici e Barton”. „Ce?”. „Dar cine credeai că este? Un căpitan de rachetă? Credeai că a venit cineva să te salveze?” . „NU”. „În ce an eşti ?”. „20 Iulie, 2097”. „Doamne sfinte, cincizeci de ani! Ai stat acolo atîta amar de ani, aşteptînd o rachetă care să vină de pe Pămînt?”. Bătrînul dădu din cap. „Acum, bătrîne, ştii cine sînt?” „Da”. Tremura. „Îmi amintesc. Sîntem unul şi acelaşi. Eu sînt Emil Barton, iar tu eşti Emil Barton”. „Cu o singură diferenţă. Tu ai optzeci de ani. În timp ce eu am numai douăzeci. Am toată viaţa înaintea mea”.
Bătrînul începu să rîdă, apoi să plîngă. Continua să ţină receptorul ca pe un copil pierdut şi prost; conversaţia era imposibilă, şi nu mai avea rost să continue, dar nu închidea. Cînd îşi reveni, duse din nou receptorul lîngă ureche şi spuse: „Hei, tu ascultă… Doamne, dacă te-aş putea preveni! Cum aş putea? Nu eşti decît o voce. Dacă aş putea să-ţi arăt cît de trişti sînt anii. Opreşte-i. Omoară-te! Nu mai aştepta! Dacă ai ştii ce înseamnă să te schimbi din ceea ce eşti tu, în lucrul în care sînt eu, astăzi, aici, acum, la acest capăt”. „Imposibil!”. Vocea tînărului Barton izbucni în rîs, în depărtări.
„Nu am nici o certitudine că ai interceptat vreodată această convorbire. Totul este mecanic. Vorbeşti unei transcrieri. Acum este anul 2037. Şaizeci de ani în trecutul tău. Astăzi, războiul atomic a început pe Pămînt. Toţi coloniştii au fost chemaţi acasă de pe Marte, cu rachetele. Eu am fost lăsat la urmă”. ,,Îmi aduc aminte” – murmură bătrînul. „Singur pe Marte” – rîse vocea tînără. „O lună, un an, cui îi pasă? Am alimente şi cărţi. În timpul liber, am alcătuit cartoteci cu transcripţii de zece mii de cuvinte, răspunsuri, vocea mea, conectată la relee telefonice. În lunile următoare, voi suna pe cineva, să am cu cine să vorbesc”. „Da”. „Şaizeci de ani de acum înainte, benzile înregistrate de mine mă vor suna. Nu cred că voi mai fi pe Marte în timpul ăsta, dar este o splendidă ironie la adresa mea, ceva ca să-mi treacă timpul. Eşti chiar tu, Barton? Eşti chiar eu?”.
Lacrimile începură să curgă din ochii bătrînului. „Da. Am confecţionat o mie de Bartoni, benzi înregistrate, sensibile la orice întrebări şi i-am risipit într-o mie de oraşe de pe Marte. O armată de Bartoni pe Marte, în timp ce eu aştept o rachetă să vină să mă salveze”. „Nebunule”. Bătrînul îşi scutură capul, obosit. „Ai aşteptat şaizeci de ani. Ai îmbătrînit aşteptînd, mereu singur. Şi acum tu ai devenit eu şi eşti încă singur în oraşele astea pustii”. „Să nu te aştepţi la milă din partea mea. Eşti ca un străin în altă ţară. Nu pot fi trist. Sînt în viaţă cînd fac înregistrările astea. Iar tu eşti în viaţă cînd le asculţi. Amîndoi, unul faţă de celălalt, de nepătruns. Nici unul din noi nu-l poate avertiza pe celălalt, chiar amîndoi reacţionăm, unul la celălalt, unul automat, celălalt cald şi uman. Eu sînt uman acum. Tu vei fi uman mai tîrziu. Este o nebunie. Eu nu pot să plîng, pentru că necunoscînd viitorul, nu pot fi decît optimist. Aceste benzi ascunse pot reacţiona doar la un anumit gen de stimuli din partea ta. Poţi cere unui om mort să plîngă?”. Opreşte-te!” – ţipă bătrînul. Simţea familiarele atacuri ale durerii. Greaţa începu să-l cutreiere. „Oh, Doamne, dar fără inimă mai erai. Cară-te!”. „Eram, bătrîne? Sînt. Atîta vreme cît benzile se vor roti, atîta vreme cît releele şi ascunşii ochi electronici vor citi şi selecta şi sili cuvintele să ajungă la tine, voi fi tînăr şi crud. Voi continua să fiu tînăr şi crud multă vreme după ce voi muri. Salutare”. „Stai!”, urlă bătrînul. Clic.
Barton stătu aşa, ţinînd receptorul, multă vreme. Inima îi provoca dureri cumplite. Ce nebunie fusese. În tinereţea lui, ce prostie, ce inspiraţie, acei primi ani, fixînd centrale telefonice, convorbiri programate prin relee de timp. Telefonul începu să sune. „Bună dimineaţa Barton. Aici e Barton. Ora şapte. Soarele a răsărit şi străluceşte”. Iarăşi! „Barton? Barton la telefon. Urmează să te duci în Oraşul Marte, după-amiază. Instalează o centrală telefonică. Vezi că îţi aduc aminte?”. „Mulţumesc” Soneria! „Barton? Barton. Vrei să prînzim împreună? La Hanul Rachetei?” „Perfect”. „Pe curînd” Brrrrrriiinnnnnnngggggg! „Tu eşti B? Gîndeşte-te că o să te îmbărbătez. Capul sus, şi toate celelalte. Racheta de salvare poate sosi mîine, să ne salveze”. „Da, mîine, mîine, mîine, mîine”. Clic.!

(va urma)
RAY BRADBURY
Traducere de GEORGE CUŞNARENCU

COMENTARII DE LA CITITORI