Apel telefonic nocturn (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Anii s-au transformat în fum. Barton amuţise telefoanele insidioase şi inteligentele lor răspunsuri. Hotărîse ca ele să funcţioneze numai după ce el va împlini optzeci de ani, dacă va mai fi în viaţă. Şi astăzi, acum, telefonul sunînd, trecutul respirîndu-i în ureche, şoptind, aducîndu-i aminte. Telefonul!
Îl lăsă să sune. Nu sînt obligat să răspund, gîndi. Soneria! Nu-i absolut nimeni acolo, gîndi. Sunetul! E ca şi cum ţi-ai vorbi ţie însuţi, gîndi. Dar diferit. Doamne, cît de diferit… Îşi simţi mîinile ridicînd receptorul. „Alo, bătrînul Barton? Aici este tînărul Barton. Astăzi împlinesc 21 de ani. În anul care a trecut, am pus centrale de voci în alte două sute de oraşe. Am populat planeta Marte cu Bartoni”. „Da”. Bătrînul îşi aducea aminte de acele nopţi, cu şase decenii în urmă, alergînd peste dealuri albastre şi prin văi de oţel, cu un camion plin de maşinării, fluierînd fericit. Alt telefon, alt releu. Ceva de făcut. Ceva inteligent, şi minunat, şi trist. Voci ascunse. Ascunse, ascunse. În acele zile tinere, în care moartea nu era moarte, timpul nu era timp, iar bătrîneţea – un ecou slab din îndepărtata peşteră a anilor care erau în faţă. Tînărul ăla idiot, nebunul ăla sadic, nu s-a gîndit că, într-o zi, ar putea culege roadele acestei culturi.
„Noaptea trecută – spuse Barton, acum în vîrstă de 22 de ani – stăteam singur într-un cinematograf dintr-un oraş pustiu. Am văzut un film vechi cu Stan şi Bran. Doamne, ce-am mai rîs”. „Da”. „Mi-a venit o idee. Am înregistrat vocea mea de o mie de ori pe aceeaşi bandă. Emisă în oraş, asta suna ca şi cum ar vorbi o mie de oameni. Un zgomot confortabil, zgomotul mulţimii. Am făcut în aşa fel, încît uşile să se trîntească în tot oraşul, copiii să cînte, gramofoanele să funcţioneze, toate prin mecanisme de ceasornic. Dacă nu privesc pe fereastră, dacă doar ascult, e bine. Dar dacă privesc, iluzia dispare. Cred că devin singuratic”.
Bătrînul spuse: „Asta a fost primul tău semn”. „Ce?”. „Prima oară cînd ai admis că erai singur”. „Am experimentat şi mirosurile. Cînd mergeam pe străzile pustii, mirosul de şuncă, slănină şi ouă venea din case. Totul realizat cu maşinării ascunse”. „Nebunie curată”, „Autoprotejare”, „Sînt obosit”. Dintr-odată, bătrînul închise. Era prea mult. Trecutul îl înecă.
Legănîndu-se, bătrînul coborî treptele turnului spre străzile oraşului întunecat. Becurile roşii de neon nu mai ardeau, muzica nu se mai auzea, nici mirosul de mîncare nu se mai simţea. De multă vreme, abandonase fantezia asta a minciunii mecanice. Ascultă! Astea sînt sunete de paşi? Miroase! Nu-i asta o plăcintă cu căpşune? Oprise toate astea. Se îndreptă către canal, unde stelele luceau în apele liniştite. Sub apă, în bancuri, ca bancurile de peşti, se găsea populaţia de roboţi de pe Marte, acum ruginind, de el construită de-a lungul anilor, şi pe care, într-o sălbatică conştiinţă a propriei sale nebunii, o comandase să mărşăluiscă, unu, doi, trei, patru!, în adîncurile canalului, afundîndu-se bolbocind, ca sticlele care se scufundă. În cele din urmă, distrusese întreaga populaţie de roboţi, şi nu-i păruse rău deloc….
Un telefon sună slab într-o cabană întunecoasă. Bătrînul continuă să meargă. Telefonul încetă să mai sune. Într-o cabină, în faţa lui, alt telefon începu să sune, de parcă ar fi ştiut că el trecea pe acolo. Bătrînul începu să fugă. Sunetul telefonului rămase în urma lui. Numai pentru a reîncepe să sune altul, acum în casa asta, acum în aia, aici, acolo! Fugea. Alt telefon! „Bine, bine” – gemu bătrînul, epuizat. „Vin”. „Alo, Barton”. „Ce vrei ?”. „Mă simt singur. Trăiesc numai cînd vorbesc. Aşa că trebuie să vorbesc. Nu poţi să mă amuţeşti pentru totdeauna”. „Lasă-mă în pace!” – spuse bătrînul îngrozit. „Oh, inima!“. „Aici Barton, în vîrstă de 24 de ani. Au mai trecut nişte ani. Aşteptînd. Mai singur. Am citit Război şi Pace, am băut vişinată, am deschis restaurante, făcînd şi pe ospătarul şi pe bucătarul şi pe cîntăreţul. În seara asta, sînt star de cinema într-un film la sala Tivoli – Emil Barton în Chinurile zadarnice ale dragostei, în care joc toate rolurile, cîteva chiar în travesti”. „Să nu te prind că mă mai suni, altfel te omor!” .„Nu mă poţi omorî. Mai întîi trebuie să mă găseşti!”. „O să te găsesc eu!”. „Numai că ai uitat unde m-ai ascuns. Sînt pretutindeni, în cutii, case, cabluri, turnuri, sub pămînt. Dă-i drumul, încearcă! Cum o să-i spui? Telecidere? Sinucidere? Eşti gelos, nu-i aşa? Gelos pe mine aici, numai de 24 de ani, cu ochi luminoşi, puternic, tînăr. Bine, bătrîne, e război! Între noi. Între mine! Un întreg regiment de noi, toate vîrstele împotriva ta, cel real. Dă-i drumul. Declară război!”. „O să te distrug!”.
Clic. Tăcere. Bătrînul aruncă telefonul pe fereastră… În răcoarea nopţii, automobilul înainta prin văile adînci. La picioarele lui Barton, pe podea, se aflau revolvere, puşti, dinamită. Hîrîitul maşinii pătrundea în subţirile, obositele lui, oase. O să le găsesc, gîndea, şi o să le distrug pe toate. Doamne, cum poate să-mi facă el una ca asta? Opri maşina. Un oraş straniu se întindea sub bătaia celor cîteva luni. Nu bătea vîntul. Ţinea puşca în mîinile reci. Cerceta cu privirea stîlpii, turnurile, cutiile. Unde se afla ascunsă vocea oraşului ăsta? În turnul ăsta? Ori acolo; ori dincolo. Au trecut cîţiva ani. Îşi întoarce, furios, capul cînd într-o parte, cînd în cealaltă. Ridică puşca. O casetă cu relee căzu după primul glonţ. Pe toate, se gîndi. Toate turnurile din oraşul ăsta, care adăpostesc relee, vor trebui sfărîmate. Am uitat. E multă vreme.
Maşina înainta pe strada pustie. Un telefon sună. Privi la magazinul părăsit. Un telefon. Cu pistolul în mînă, trase în lacătul uşii şi intră. Clic. „Alo, Barton? Un avertisment. Nu încerca să distrugi toate releele din oraş. să arunci în aer lucrurile. Mai bine ţi-ai tăia gîtul. Mai gîndeşte-te”. Clic.
Ieşi încet din cabina telefonică în stradă şi ascultă zumzăitul casetelor telefonice, încă vii, încă neatinse. Le privi şi apoi înţelese. Nu putea distruge toate posturile. Să presupunem că o rachetă va veni de pe Pămînt, o ideea imposibilă, dar să presupunem că ar veni diseară, mîine, săptămîna viitoare? Şi că ar ateriza pe partea cealaltă a planetei, şi că ar folosi telefoanele pentru a încerca să intre în legătură cu Barton, dar circuitele ar fi moarte? Barton lăsă puşca să-i cadă din mîini.

(va urma)
RAY BRADBURY
Traducere de GEORGE CUŞNARENCU

COMENTARII DE LA CITITORI