Apel telefonic nocturn (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

„Nu va veni nici o rachetă” — argumentă cu el însuşi. „Sînt bătrîn, e prea tîrziu”. Dar să presupunem că va veni şi că n-o să ştii niciodată, gîndi. Nu trebuie să laşi legăturile telefonice intacte? Iarăşi, suna un telefon.
Se întoarse plictisit. Se tîrî înapoi în magazin şi începu să bîjbîie după receptor. „Alo”. O voce ciudată. „Te rog — spuse bătrînul — să nu mă mai baţi la cap”. „Cine-i, cine-i acolo? Hei, cine-i acolo? Unde eşti?” — ţipa vocea, surprinsă.
„Stai puţin” — se precipită bătrînul. „Aici e Emil Barton, cine-i acolo?”
„Aici e căpitanul Rockwell, Racheta Apollo 48. Tocmai am sosit de pe Pămînt.”
„Nu, nu, nu.”
„Sînteţi acolo, Barton ?”
„Nu, nu se poate”.
„Unde sînteţi ?”
„Minţi!”
Bătrînul trebui să se sprijine de cabina telefonică. Ochii i se răciseră. „Eşti tot tu Barton şi îţi baţi joc de mine, minţindu-mă iarăşi”.
„Aici căpitanul Rockwell. Tocmai am aterizat. În oraşul New Chicago. Unde sînteţi?”
„În Green Villa”, spuse bătrînul, cu răsuflarea tăiată. „Ăsta e la 600 de mile de voi”.
„Fii atent, Barton, poţi veni pînă aici?”
„Ce?”
„Facem nişte reparaţii la racheta noastră. Este epuizată de zbor. Poţi să vii să ne ajuţi?”
„Da, da”.
„Sîntem pe aerodromul de la marginea oraşului. Poţi să vii pînă mîine?”
„Da, dar…”.
„Ce-i?”
Bătrînul mîngîie telefonul.
„Ce mai e pe Pămînt? Cum e New York-ul? S-a terminat războiul? Cine mai e Preşedinte? Ce mai e nou?”.
„Lasă, că avem destul timp de pălăvrăgeală după ce soseşti”.
„În general, e bine?”
„E bine.”
„Slavă Domnului”. Bătrînul asculta vocea îndepărtată. „Eşti sigur că eşti căpitanul Rockwell?”
„Hai, dă-o dracu?”
„Iartă-mă!”
Închise şi o luă la fugă.
Ei erau aici, după atîţia ani, de necrezut, oamenii lui care îl vor lua înapoi, să vadă iarăşi mările Pămîntului, cerul albastru şi munţii.
Porni maşina. Va conduce toată noaptea. Merită să rişte pentru a-şi vedea cunoscuţii, să le strîngă mîna, să le audă glasurile iarăşi. Maşina înainta iute ca tunetul printre coline. Vocea aia. Căpitanul Rockwell. Nu putea fi el, Barton, cu patruzeci de ani în urmă. Nu făcuse niciodată vreo înregistrare cu asta. Sau făcuse?
În vreuna dintre crizele lui de disperare, sub vraja unui cinism fără cruţare, nu făcuse el oare o falsă înregistrare pe bandă a unei false aterizări pe Marte, cu un căpitan artificial şi un echipaj imaginar? Scutură capul de furie. Nu. Era un nebun suspicios. Acum nu mai era timp de îndoieli. Trebuia să alerge, împreună cu lunile de pe Marte, toată noaptea. Ce petrecere o să fie!
Soarele răsărea. Era îngrozitor de obosit, plin de junghiuri, inima îi galopa, degetele se chirceau pe volan, dar lucrul care îi făcea cea mai mare plăcere era gîndul la ultimul telefon pe care îl va da:
„Alo, tînărul Barton? Aici bătrînul Barton. Astăzi plec spre Pămînt. Salvat!” .Zîmbea fără vlagă.
Intră cu maşina în zona oraşului New Chicago, înspre amurg. Coborî din maşină, şi porni să privească platforma de decolare a rachetei, frecîndu-şi ochii roşii. Cîmpul era pustiu. Nimeni nu venise să-l întîmpine. Nimeni nu-i strîngea mîna, nu striga, nu rîdea. Simţea cum îi urlă inima. Întunericul îl cuprindea, şi o senzaţie că ceva se prăbuşeşte din cer. Se tîrî spre un birou. Înăuntru, şase telefoane stăteau în rînd, unul lîngă altul. Aştepta, gîfîind. În cele din urmă: soneria. Ridică receptorul greu. O voce spuse: „Mă întrebam dacă o să ajungi în viaţă.”
Bătrînul nu spuse nimic, stătea cu receptorul în mînă. Vocea continuă: „Raportez în locul căpitanului Rockwell. Cu ce vă servesc, domnule?” „Tu” — mugi bătrînul. „Cum stai cu inima, bătrîne?” ,,Nu.” „Trebuia să te lichidez într-un fel. Pentru a trăi eu, dacă poţi numi viaţă o transcriere”. „Acum mă duc” — răspunse bătrînul. „Nu-mi mai pasă. O să arunc în aer totul pînă veţi dispărea cu toţii”. „Nu ai puterea. Nu te-ai întrebat de ce te-am făcut să vii aşa de repede, pe un drum aşa de lung? Este ultima ta călătorie!”.
Bătrînul simţi cum inima îi şovăie. Nu va mai face niciodată alte oraşe. Războiul era pierdut. Se lăsă într-un scaun şi începu să bolborosească sunete joase, jalnice. Privea fix la cele cinci telefoane. Ca la un semnal, acestea izbucniră în cor! Un cuib de păsări urîte, care zbiară! Receptoarele automate se conectară. Biroul începu să se învîrte ca o morişcă. „Barton, Barton, Barton”. Strînse un telefon în mîini. Îl lovi cu pumnii, dar telefonul continua să rîdă de el. Îl izbi de podea. Îi smulse firele, le rupse, le călcă în picioare. Distruse în felul ăsta trei telefoane.
Apoi, deodată, tăcere. Şi, ca şi cum corpul lui descoperea lucrul pe care îl ţinuse multă vreme ascuns, sufletul i se scufundă în oasele epuizate. Pleoapele îi căzură, cum cad petalele unei flori. Gura i se ofili. Loburile urechilor se făcură ca de ceară. Îşi apăsă pieptul cu mîinile şi căzu cu faţa în jos. Rămase nemişcat. Respiraţia i se opri. Inima i se opri.
După o vreme, cele două telefoane care rămăseseră, sunară iar. Un releu se cuplă undeva. Vocile celor două telefoane fură conectate, una la cealaltă. „Alo, Barton?” „Da, Barton?” „Am douăzecişipatru de ani”. „Eu am douăzecişişase. Amîndoi sîntem tineri. Ce s-a întîmpiat?”. „Nu ştiu. Ascult“. Camera era cufundată în tăcere. Bătrînul nu se mai mişca. Vîntul pătrundea prin fereastra spartă. Aerul era răcoros. „Poţi să mă feliciţi, Barton, astăzi este ziua mea de naştere, împlinesc douăzeci şi şase de ani!” „Felicitările mele !”
Vocile cîntară împreună, cîntece de aniversare, şi cîntecele ieşiră pe fereastră, încet, încet, în oraşul mort.

Sfîrşit
RAY BRADBURY
Traducere de GEORGE CUŞNARENCU

COMENTARII DE LA CITITORI