Apostolul Toma şi lecţia de credinţă pentru sceptici

in Pagină creştină

Tradiţia creştin-ortodoxă spune că prima duminică după Sărbătoarea Învierii Domnului poartă numele de duminica apostolului Toma. Acest ucenic este cunoscut din toate cele patru Evanghelii nou-testamentale şi din Cartea Faptele Apostolilor, sub numele de Geamănul (Didymus în limba greacă), precum: Matei 10:3, Marcu 3:18, Luca 6:15, Ioan capitolele 11, 14, 20, 21, precum şi Fapte 1:13. Totuşi, de-a lungul secolelor, creştinii au preferat să-l numească „Necredinciosul“. El a fost unul dintre cei 12 discipoli deveniţi apostoli ai Domnului; chiar noţiunea de apostol provine din greacă, apostello traducîndu-se prin trimis de Dumnezeu Tatăl. În Evanghelia sa, ucenicul Ioan ne oferă cele mai multe detalii referitoare la Toma privind atitudinea sa negativistă, ignoranţa, dar deschiderea faţă de adevăr, devotamentul şi onestitatea lui la întrebările pline de sinceritate adresate Domnului cu diverse prilejuri. În mersul său pe calea credinţei, el a avut îndoieli, iar cînd i s-a oferit un motiv pertinent, nu a ezitat să-şi manifeste credinţa. Asemenea nouă, celor de astăzi, care, uneori, trăim un puternic zbucium lăuntric, Toma a cerut mai multe dovezi decît avea nevoie, iar Domnul Isus i le-a oferit prin probe peste aşteptări, tocmai pentru a evidenţia faptul că dorinţa lui de a crede va fi întotdeauna confirmată mai rapid decît necredinţa lui. Apostolul despre care vorbim ne dovedeşte că îndoiala este o atitudine firească, omenească atîta timp cît nu este de lungă durată în inimile noastre. În Evanghelia după Ioan îl vedem că el s-a îndoit de Învierea Domnului Isus, deşi Acesta vestise ucenicilor Învierea Sa: „Dacă nu voi vedea în mîinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mîna mea în coasta Lui, nu voi crede“ (Ioan 20:25). Ulterior, punîndu-şi mîinile pe rănile şi pe coasta unde Isus fusese străpuns pe crucea Golgotei, Toma a crezut şi a exclamat: „Domnul Meu şi Dumnezeul Meu“ (Ioan 20:28), aceasta reprezentînd proverbiala sa mărturisire de credinţă. Cu acest prilej, Domnul Isus a rostit binecunoscutele cuvinte ce se aseamănă cu o sentinţă privitoare la oamenii care au crezut, în acea zi, în Învierea Sa: „ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut“ (Ioan 20:29).
Despre apostolul necredincios care a devenit, ulterior, credinciosul Toma, tradiţia creştină şi istoricii vremii ne spun că el a părăsit Iudea efectuînd călătorii misionare şi predicînd Evanghelia mîntuirii în teritoriile orientale, precum localitatea Khorâsân din Parţia (ţinut existent încă din secolul al 3-lea î.Chr., între Eufrat şi Ind), actualmente Iran şi Calamidia, din India. El a convertit la creştinism şi a botezat, în Numele Domnului Isus, personalităţi de rang înalt de la Curţile împăraţilor Gundafor şi Muzdie, unde se pare că a lucrat ca zidar şi tîmplar. Toma nu este cunoscut ca autor al vreunei scrieri, dar tradiţia spune că el a convertit mulţi credincioşi la creştinism. Faptul că a predicat o nouă doctrină în care nu se practica idolatria şi se prevedea egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, a atras, totuşi, asupra sa, ura împăratului Muzdie; din ordinul acestuia, Toma a fost torturat şi apoi, ucis cu 5 suliţe deodată. Tradiţia ne spune că a murit ca martir pe muntele care-i poartă numele (sfîntul Toma), în apropierea localităţii Madras, situată în Sud-Estul Indiei. Tot tradiţia precizează faptul că, după uciderea sa, unul dintre fiii împăratului Muzdie s-a îmbolnăvit. Duhul Sfînt a mustrat conştiinţa acestui părinte îndurerat, vinovat de uciderea apostolului; în urma rugăciunilor pline de pocăinţă adresate Domnului Isus, fiul său s-a vindecat.
În aceeaşi perioadă a Bisericii primare din secolul I d.Chr., semnalăm şi existenţa unui curent filosofic. Cartea Apocalipsa precizează faptul că, din rîndul credincioşilor unei biserici din Asia Mică, s-au desprins nicolaiţii – aparţinătorii sectei gnosticilor – care propagau ideea conform căreia Isus ar fi avut trup fantomatic, ireal, spiritual, trecător. De asemenea, adepţii acestei teorii considerau că faptele trupului nu ar influenţa spiritul, creştinii fiind, astfel, absolviţi de legile morale. Se pare că aceste idei atît de dăunătoare care, duceau poporul în rătăcire, constituiau o imixtiune a politicului în viaţa Bisericii primare (Apocalipsa 2:14-15). Dar, de departe, Cartea Sfîntă ne asigură, prin relatările apostolilor săi, că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu şi că El a existat în trup de om pe acest pămînt, împlinind Legile divine şi fiind un exemplu de desăvîrşire în acest sens. Însemnătatea Învierii Salvatorului omenirii este esenţa implacabilă a creştinismului. Punctul cel mai important îl reprezintă credinţa pe care o are în inima sa un adevărat urmaş al Mîntuitorului nostru. Definiţia ei de bază se află în Cartea Epistola către Evrei, considerată o epistolă cristocentrică, fiind cunoscută şi sub numele de Templul Gloriei lui Dumnezeu; în ea găsim o galerie întreagă a credincioşilor, începînd cu Abel şi continuînd cu martirii creştinismului, despre care cunoaştem multe elemente concrete ce fac parte din Istoria Bisericii: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd“ (Evrei 11:1). De aceea, sîntem îndemnaţi să cercetăm Scripturile, să credem din toată inima în Cuvîntul lui Dumnezeu şi să nu ne îndoim de existenţa şi Învierea Fiului Său. În acelaşi timp, inserăm şi ideea care reprezintă tema principală a Epistolei lui Iacov, mai precis îndemnul creştinilor de a-şi trăi credinţa dovedindu-şi dragostea faţă de Învăţător prin fapte bune: „Tot aşa şi credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi“ (Iacov 2:17). În concluzie, un adevărat discipol al Domnului Isus nu se teme de răutatea lumii, nu se îngrijorează pentru lucrurile materiale cotidiene, nu se fereşte să-L mărturisească şi să trăiască după preceptele Sale. Chiar dacă, uneori, am fost ca Toma, totuşi, după studierea Sfintelor Scripturi, am devenit credincioşi în Învierea Domnului Isus Christos, Mîntuitorul lumii.

Marcelina PătraŞcu
Jurist şi doctor în Istoria Bisericii

COMENTARII DE LA CITITORI