Aşa au fost executaţi Regele Ludovic al XVI-lea şi Regina Maria Antoaneta

in Lecturi la lumina ceaiului

Un rege trebuie să moară violent. Sună nemilos, dar totul se bazează pe ideea străveche potrivit căreia Imperiul ar putea să sufere prejudicii, de îndată ce suveranul începe să dea semne de slăbiciune. Iar prejudiciile trebuie preîntîmpinate. Şi asta este valabil pentru toate culturile arhaice cunoscute. De fapt, de vitalitatea regelui depinde, nici mai mult, nici mai puţin, desfăşurarea acţiunii. Iar cînd, în vechime, puterea începea să scadă, se stîrnea teama că vor veni catastrofe, epidemii şi foamete. Nu este greu de presupus ce frică trebuie să inspire un monarh neputincios. Regii etiopieni erau veneraţi ca zei. Dar, de îndată ce casta preoţească simţea că regele dă semne de slăbiciune trupească, acestuia i se trimitea un sol, care îi cerea să moară. Ordin îndeplinit, de obicei, fără murmur. Moartea violentă era, aşa cum o spune antropologul social şi cultural James Frazer, o formă de respect faţă de regulile onoarei. Nici în Cambodgia de altădată regii nu mureau de moarte bună. Cînd se îmbolnăvea, bătrînii ţineau sfat şi, dacă exista vreun dubiu, regele era imediat înjunghiat, în cadrul unei ceremonii rituale, şi apoi ars, iar cenuşa urma să fie adunată cu respect şi venerată public, vreme de 5 ani.
Asemenea obiceiuri par să fi existat prin unele zone din Africa pînă aproape de zilele noastre. Etnologul britanic Charles Gabriel Seligman relata, la începutul Secolului XX, despre un trib, Shilluk, de pe malul Nilului, al cărui rege „nu are voie să îmbătrînească, şi nici să dea semne de îmbătrînire, pentru ca vitele să nu înceteze să se mai înmulţească, şi grînele să nu putrezească în lanuri, iar supuşii să nu moară în număr tot mai mare“. Amănuntul picant este că decăderea monarhului se judeca după incapacitatea sa de a mai satisface apetitul sexual al haremului. În momentul în care doamnele dădeau ştire că puterile conducătorului sfînt erau pe cale să se stingă, acesta era asasinat fără multă discuţie, desigur, în mod festiv.
Interesant este şi un obicei descris de Joăo de Barros, important istoric portughez din Secolul al XVI-lea. Nici un om, cît de cît întreg la minte, nu şi-ar fi dorit să domnească în regatul Passier, din Nordul Sumatrei, unde, din timp în timp, poporul era cuprins de un soi de furie rituală şi mărşăluia pe străzi ţipînd: Regele trebuie să moară! „La auzul acestui cîntec de moarte“, notează Joăo de Barros, „monarhul ştia că
i-a venit ceasul“ .Iar cel care urma să aplice lovitura fatală, trebuia să facă parte din familia regală şi îi urma la tron celui ucis, cu condiţia să reuşească să-l apere o vreme, ceea ce, evident, nu-i reuşea întotdeauna. Fernán Pérez d’Andrade, care ajunsese pe coastele de Nord ale Sumatrei în cursul unei călătorii spre China, relatează cum, numai în cîteva zile, au fost ucişi trei regi şi au ajuns pe tron patru „fără nici cel mai mic semn de dezordine sau de răscoală în oraş, unde totul îşi urma cursul firesc, ca şi cum asasinarea suveranului ar fi fost un eveniment cotidian“. Din cîte se pare, poporul îşi justifica barbaria, argumentînd că zeul lui nu ar permite niciodată ca o fiinţă atît de puternică şi de sus-pusă ca un rege să moară răpus de bătrîneţe ori de boală, omorul ritual fiind singurul sfîrşit demn de un monarh. Şi odată ce am citit despre aceste deprinderi străvechi, bine-cunoscuta replică a lui Shakespeare, uneasy lies the head that wears a crown (minciunile astea sînt leite cu părintele lor din care au purces; Henry IV. Part II, 1597, traducere Dan Duţescu), capătă un înţeles cu totul nou. Chiar dacă omorul ritual festiv nu pare să fi fost neobişnuit în zorii regatelor germanice (există dovezi, spre exemplu, că regele suedez Dómaldi a fost „sacrificat“ de poporul său după 3 recolte compromise), cei mai mulţi regi europeni ai epocii moderne au fost scutiţi de o moarte violentă.
Există un loc, ca nici un altul în Europa, care este potrivit pentru meditaţie asupra morţii regilor. Saint-Denis. Saint-Denis este un satelit industrial în paragină, la Nord de Paris. Localitatea se evidenţiază, în primul rînd, din cauza procentajului ridicat de şomeri şi a celei mai mari rate de criminalitate din ţară. Şi prin aceea că este singura aşezare din Franţa în care locuitorii „proveniţi din imigraţie“ reprezintă majoritatea. Aici se găseşte un monument funerar unic în lume. Din Secolul al VI-lea, adică de acum vreo 1400 de ani, Bazilica fostei mînăstiri benedictine din Saint-Denis serveşte drept „necropolă“, lăcaş de odihnă veşnică a suveranilor francezi. În această biserică sînt îngropaţi aproape toţi regii francezi, şi anume de la Merovingieni, pînă la cei din urmă Bourboni. Dagobert I, decedat în anul 639, a fost cel care a ales locul drept mormînt al familiei sale, dorind să o pună astfel sub protecţia Sfîntului Dennis (Dionysius), protectorul Franţei. Dennis a fost trimis, pe la anul 250, de Papă în Galia, pentru a răspîndi Creştinismul. Este evident că a avut atîta succes în demersul său, încît a stîrnit nemulţumirea proconsulului roman, care l-a decapitat pe un deal din afara Luteţiei din acele vremuri. Locul a fost denumit, mai tîrziu, Montmartre, Muntele lui Marte, care astăzi serveşte ca fundal pentru filmele romantice. Legenda Sfîntului Dionysius spune că, după decapitare, misionarul şi-a luat capul sub braţ şi, spre mirarea soldaţilor romani, a străbătut aşa 6 kilometri spre Nord, pînă la locul în care a dorit să fie înmormîntat. Exact acolo a pus Dagobert I să se înalţe biserica. Odată ce Saint-Denis şi-a pierdut statutul de zonă industrială, biserica a devenit unul dintre locurile favorite asupra căruia tineretul local îşi poate vărsa frustrările. Mobilierul din strană, din Secolul al XVI-lea, a fost îndepărtat cu totul, din motive de siguranţă, şi poate fi văzut într-un muzeu parizian, iar multe dintre monumentele funerare de marmură din absidele laterale ale bisericii sînt împodobite cu graffiti. Dar, uimitor, asta nu ştirbeşte aproape deloc maiestatea figurilor din marmură din Secolele al XI-lea şi al XIII-lea. Statuile încoronate care zac aici, cu zîmbetul pe buze şi odihnindu-şi picioarele pe lei vigilenţi, radiază o demnitate cu totul specială. Cripta de sub biserică pare să fi fost scutită de furia distrugătoare. Poate pentru că nici nu adăposteşte elemente spectaculoase, care să te îndemne să o faci. Grămezile de trupuri neînsufleţite de regi şi regine, prinţi şi prinţese, aruncate de-a valma de mulţimea dezlănţuită în două gropi comune, au fost puse la loc sigur în 1815, odată cu restauraţia temporară a monarhiei Bourbonilor. De atunci, şi-au găsit odihna într-o nişă strîmtă a criptei, aşa-numitul osuar. Rămăşiţele pămînteşti a peste 170 de regi şi regine sînt adunate într-un fel de coşciug enorm, ca pentru un suprarege uriaş, supratemporal; printre ei: Dagobert I, Clovis al II-lea, Chlotar al III-lea, Pepin al III-lea cel Tînăr Şi tatăl său, Charles Martel, Carol al II-lea cel Pleşuv, Ludovic al II-lea cel Gîngav, Ludovic al III-lea, Carloman, Carol al III-lea cel Simplu, Hugo Capet, Robert al II-lea cel Pios, Henric I, Ludovic al Vl-lea cel Gros, Filip al II-lea August, Ludovic al VII-lea Leul, Ludovic al IX-lea cel Sfînt, Filip al III-lea cel Curajos, Filip al IV-lea cel Frumos, Ludovic al X-lea Arţăgosul, Filip al V-lea cel Lung, Carol al IV-lea cel Frumos, Filip al Vl-lea de Valois, Ioan al II-lea cel Bun, Carol al V-lea cel înţelept – toată istoria Franţei se află dincolo de o lespede de piatră. Ludovic al XVI-lea şi Maria-Antoaneta sau, mai bine spus, ceea ce s-a mai găsit din trupurile lor, în 1815, nu sînt aici. Lor li s-a ales un loc în mijlocul criptei, ornamentat cu două plăci de marmură neagră. Pentru ei, este capătul unei călătorii cît se poate de neconfortabile începută la Palatul Tuileries, în 1792. Aşa a debutat perioada demonic-radicală a Revoluţiei Franceze şi a început teroarea iacobină, iar Ludovic al XVI-lea şi familia sa au fost închişi, mai întîi în clădirea Adunării Naţionale. Apoi, în Turnul din oraşul Temple, La Fayette îi sugerase regelui să fugă din Paris. Dar acesta a refuzat. Ludovic al XVI-lea a fost întemniţat la Temple, în două cămăruţe de la etajul al doilea. Dormitorul se afla într-o încăpere minusculă. Mobilierul consta din 3 scaune şi o împletitură din răchită, plină de vermină. Se spune că regele nu s-a arătat nici surprins şi nici afectat cînd s-a văzut închis în acel loc. A scos cîteva gravuri în cupru de pe perete, pentru că le-a considerat „nelalocul lor“, a cerut hîrtie, ustensile de scris şi cîteva cărţi şi s-a culcat. În primă instanţă, Monsieur Louis Capet, aşa cum fusese numit în mod oficial, avea la dispoziţie 6 servitori, care încropeau, cu greu, masa familiei regale, dar tratamentul se înăsprea pe zi ce trecea: perdele trase la ferestre, pază continuă, contacte strict reglementate cu Maria-Antoaneta şi cu cei 2 copii încă în viaţă, Marie Therese Charlotte, în vîrstă de 13 ani, şi delfinul Charles Louis, de 6 ani, închişi, împreună cu mama lor, într-o celulă ceva mai spaţioasă, de la primul etaj. După 10 zile de detenţie, regelui şi reginei le-au fost luaţi servitorii, cu excepţia unui anume Hue. Ludovic al XVI-lea şi-a stabilit un program riguros. După ce se îmbrăca (la ora 6), îşi făcea rugăciunile. Apoi citea din De imitatione Christi (Imitaţiunea lui Christos), de Thomas a Kempis. După care, îşi vizita familia, dacă îi era permis, şi îşi petrecea restul zilei în camera reginei. La 11, se culca.
După sîngerosul 2 septembrie, cînd sute de preoţi, nobili şi monarhişti au fost măcelăriţi în închisorile pariziene, familiei regale i s-a aplicat un tratament mai aspru. Mai întîi, a fost îndepărtat Hue şi înlocuit cu un anume Cléry, pe care conducerea temniţei îl considera sigur, din punct de vedere politic. La 20 septembrie, Cléry (care s-a dovedit monarhist, în secret) i-a spus regelui că urmează să fie despărţit de familie. „Nu mi-aţi putea oferi o dovadă mai mare a fidelităţii“, i-a zis suveranul, „nu aştept din partea dvs. decît să nu-mi ascundeţi nimic, sînt pregătit pentru orice se va întîmpla. Încercaţi să aflaţi şi daţi-mi de ştire, fără întîrziere, în ce zi urmează să se petreacă dureroasa despărţire!“ Ceea ce s-a întîmplat pe 29 septembrie. Apoi, în octombrie, Convenţia Naţională a pregătit marele proces public înscenat împotriva Citoyen (cetăţeanului) Capet. Danton şi Robespierre
s-au împotrivit, însă. Danton, deoarece se temea să nu iasă la lumină, în timpul judecăţii, că acceptase să primească bani, de la Londra, ca să intervină pentru salvarea regelui. Iar Robespierre dorea să vadă sînge: „Un rege detronat, într-o Republică, nu poate decît să tulbure ordinea de stat!“ Regele nu ştia în ce fel i se hotăra soarta. Cea mai mare bucurie a sa era, în zilele în care putea să-şi vadă copiii, să-i predea delfinului, „micul său iubit“, lecţii de geografie. Şi să deseneze hărţi împreună.
În ziua de 11 decembrie, la ora 5 dimineaţa, au fost aduse tunuri la Temple, în curte. Regele nu a băgat de seamă agitaţia. La ora 11, el şi fiul său jucau Siam, cu popice şi un titirez, pînă cînd li s-a luat jocul. La ora 12, au sosit primarul, procurorul public şi alţi cîţiva membri ai autorităţii municipale, care l-au dus pe Ludovic al XVI-lea la Convenţia Naţională, unde a fost interogat de deputatul iacobin Bertrand Barčre, un adversar al lui Danton. Se spune că Ludovic a reuşit să-şi domine interlocutorul în timpul audierii, scoţîndu-l, de mai multe ori, din sărite prin atitudinea sa prietenoasă. La final, regele a cerut o transcriere a rechizitoriului şi asistenţă juridică. Trebuie să fi fost surprins că rugămintea i-a fost admisă. Alegerea suveranului s-a oprit asupra lui Chrétien Guillaume de Lamoignon de Malesherbes. Toţi ceilalţi candidaţi au refuzat, temîndu-se să nu-şi pună viaţa în primejdie. Convenţia a acceptat alegerea regelui. Malesherbes a stabilit ca Ludovic să fie reprezentat în instanţă de avocatul Raymond Desčze, care fusese alături de el şi în l’affaire du collier de la reine (afacerea colierului reginei). Este vorba despre un colier de diamante comandat de regele Ludovic al XV-lea pentru metresa lui, Madame du Barry. La moartea regelui, colierul, care nu fusese achitat, aproape a ruinat bijutierii şi a condus la diverse scheme nereuşite de a-l vinde reginei Maria Antoaneta. Malesherbes s-a străduit să-i dea regelui speranţă, în vizitele sale la Temple, spunîndu-i că trupele prusace aveau să pună, curînd, capăt Regimului de Teroare al lui Robespierre şi, prin urmare, el îşi va recăpăta tronul. Aparent, suveranul nu s-a lăsat impresionat. Un tron redobîndit cu forţa, ar fi comentat lapidar, nu mai valora nimic pentru el. Singurul lucru pe care i l-a cerut lui Malesherbes a fost să-i transmită cît mai repede cu putinţă unui preot, Pater Edgeworth, rugămintea de a-i fi alături în ultimul ceas. Regele îşi aştepta sfîrşitul. Şi l-a mai întrebat pe Malesherbes dacă a văzut-o pe La Dame Blanche. „La Dame Blanche? Despre cine vorbiţi?“, l-a întrebat Malesherbes. „Nu ştiţi că, în popor, se vorbeşte despre o femeie îmbrăcată în alb, care bîntuie prin castel cu puţin timp înainte să se stingă un prinţ din familia mea?“, i-a răspuns Ludovic.
Aşa cum recunosc şi cele mai răuvoitoare biografii, regele nu şi-a permis nici o clipă de autocompătimire. Malesherbes subliniază în notele sale că a insistat să aibă o apărare adecvată – dar în nici un caz cu speranţa de a fi achitat, şi nici cu credinţa că ar fi fost dator să dea seamă naţiunii, ci doar ca să nu se facă vinovat de sinucidere înaintea lui Dumnezeu. În decembrie, a avut loc ultima tentativă de eliberare. Manuel de Godoy, prim-ministrul regelui Spaniei, a încercat să-l implice pe William Pitt Junior, şeful guvernului englez, în salvarea lui Ludovic al XVI-lea. Danton era dispus să se lase cumpărat încă o dată, pentru a mijloci eliberarea. Noel, un agent al lui Danton, s-a întîlnit cu Pitt, pentru negocieri. Danton a pretins 40 de mii de lire sterline. Prea mult pentru Pitt. În ziua de Crăciun a anului 1792, Ludovic al XVI-lea s-a rugat mult. A citit din Tacit şi şi-a scris Testamentul. Un document de o generozitate copleşitoare. Îi ierta pe toţi, în primul rînd pe duşmani şi pe prietenii ipocriţi, Şi pe soţia sa („dacă socoteşte că trebuie să-şi facă vreun reproş“) – şi iartă întreaga Franţă. Şi cerea iertare, la rîndul său, tuturor celor cărora „le-a greşit, fără de voie“. Testamentul său culminează cu fraza bine-cunoscută: „îl îndemn pe fiul meu, în cazul în care va avea nefericirea să ajungă rege, să se gîndească bine că trebuie să lucreze întru totul spre fericirea concetăţenilor săi, că trebuie să uite toată ura şi orice gînd de răzbunare, şi mai ales pe cel legat de nenorocirea şi de suferinţa prin care trec“.
La 26 decembrie, la ora 10, a fost, din nou, citat în faţa Convenţiei Naţionale. Raymond Desčze l-a apărat cu elocvenţă. A susţinut că întregul proces este o simplă farsă, că toate acuzaţiile la adresa lui Ludovic al XVI-lea nu au obiect şi a încheiat, strigînd: „Ascultaţi ceea ce are de spus Istoria, în cinstirea sa: Ludovic s-a urcat pe tron la 20 de ani, la 20 de ani a dat exemplu de bune moravuri, nu a adus cu sine pe tron nici vreo slăbiciune vinovată, nici vreo patimă funestă, a fost cumpătat, drept şi s-a dovedit mereu un prieten al poporului – şi, cu toate astea, astăzi, se cere, în numele poporului să!… Cetăţeni, nu închei această frază! Mă opresc în faţa Istoriei. Gîndiţi-vă care va fi judecata voastră şi care va fi judecata ei!“ Apoi, a vorbit regele însuşi: „Ieşind acum poate pentru ultima oară în faţa voastră, vă declar că în conştiinţa mea nu există nimic ce să-mi reproşez şi că apărătorii mei v-au spus doar adevărul. Nu m-am temut niciodată că va veni momentul cînd cîrmuirea mea să fie supusă cercetării publice, dar simt că mi se frînge inima să găsesc în rechizitoriu acuzaţia că aş fi vrut să vărs sîngele poporului…“. Deputaţii au rămas descumpăniţi. Regele nu le aducea nici o acuzaţie duşmanilor săi, ca să se poată apăra. Starea de spirit din Adunarea Naţională s-a schimbat. Girondinul Jean-Denis Lanjuinais s-a pronunţat pentru retragerea acuzaţiei; Jacques Brissot, unul dintre liderii girondini, a adus în discuţie indignarea statelor europene şi a recomandat exilarea lui Ludovic în Statele Unite; pînă şi iacobinul Louis Robert a fost de părere să se amîne sentinţa.
pag 13
La 28 decembrie, Robespierre a ţinut discursul hotărîtor, în care a cerut sînge, în numele virtuţii, „virtute, care rămîne, mereu, în minoritate pe acest pămînt“. Deputaţii au fost intimidaţi. Părăsind sala, Ludovic al XVI-lea l-a întrebat pe Malesherbes: „Nu sînteţi convins acum că moartea mea fusese stabilită încă înainte de a fi fost audiat?“ Malesherbes l-a contrazis ferm, spunîndu-i cum mulţi deputaţi l-ar fi asigurat că „nu va muri, sau cel puţin nu atît timp cît sîntem noi în viaţă“. Regele i-a răspuns: „Vă rog să vă întoarceţi în Adunare, încercaţi să staţi de vorbă cu ei şi să le spuneţi că nu v-aş ierta dacă ar fi să mai curgă şi o singură picătură de sînge din cauza mea“. Adunarea Naţională a votat la 14 ianuarie. Procesul a durat ore întregi, căci fiecare membru avea dreptul la o declaraţie. 334 de deputaţi au votat pentru continuarea detenţiei, 26 pentru amînarea execuţiei şi 361 pentru îndeplinirea ei cît mai curînd cu putinţă. Cei mai mulţi istorici sînt de părere că, dacă deputaţii ar fi fost liberi în decizia lor, cel mult o sută ar fi votat pentru pedeapsa capitală, dar cum clădirea Convenţiei era asediată de o gloată furioasă, stîrnită de Robespierre, Ludovic al XVI-lea a fost condamnat la moarte cu majoritate de un singur vot.
În seara de 14 ianuarie, regele stătea posomorît, în turnul său auster. Primindu-l pe Malesherbes în vizită, l-a îmbrăţişat şi l-a rugat să-l aducă pe Pater Edgeworth, pentru ultima împărtăşanie. A cerut şi o listă a deputaţilor care îi hotărîseră moartea. Văzîndu-le numele, a oftat: „Sînt foarte întristat că domnul de Orleans, ruda mea, a votat pentru“. Cléry, servitorul său, a încercat să-i dea curaj, anunţîndu-1 că se aşteaptă o revoltă a armatei. „Ar fi regretabil“, i-a răspuns regele, „nu ar face decît să crească numărul jertfelor“.
În zilele următoare, Malesherbes nu a mai venit. Ca să-şi găsească o ocupaţie, suveranul a dezlegat anagrame, aduse de Cléry.
La 20 ianuarie, la ora două după-amiaza, uşa s-a dat brusc de perete. 15 persoane s-au prezentat înaintea lui Ludovic, printre care Chambon, primarul Parisului, ministrul de Justiţie, Garat şi diverşi funcţionari ai Departamentului. Regele s-a ridicat. Garat a citit decizia Convenţiei, prin care era acuzat de conspiraţie împotriva libertăţii naţiunii şi condamnat la moarte. Monarhul a ascultat nemişcat şi a cerut un răgaz de 3 zile, ca să se poată „pregăti de înfăţişarea înaintea Domnului“, apoi să poată fi vizitat de confesorul său; a mai cerut să fie scutit de paza permanentă şi să-şi mai vadă o dată familia. Garat a promis să transmită Convenţiei rugămintea sa. De teamă să nu se sinucidă, nu i s-a mai dat nici cuţit, nici furculiţă la prînzul care a urmat. Regele a mîncat cu degetele, pentru prima şi ultima oară în viaţa lui. Seara, tîrziu, a auzit iarăşi larmă în faţa uşii. Era Garat. Convenţia a aprobat toate cererile sale, l-a anunţat el, cu excepţia amînării. Apoi, a sosit Pater Edgeworth. La un semn al lui Ludovic al XVI-lea, ministrul şi suita lui s-au retras. Regele l-a condus pe preot în camera sa din turn. Cei doi şi-au întrerupt conversaţia primind ştirea că urmează să vină copiii şi regina. Se spune că Maria-Antoaneta ar fi plîns fără încetare, dar suveranul şi-a ţinut firea şi i-ar fi adus încă o dată aminte fiului de datoria sa, mai întîi să-i ierte şi apoi să se roage pentru călăii săi. A făcut cu degetul mare semnul crucii pe frunţile celor doi copii şi i-a mîngîiat pe creştet. Nu a permis alor săi să petreacă ziua împreună cu el, dar a promis să-i mai vadă o dată de dimineaţă. Cînd era condusă spre ieşire, Maria-Antoaneta a leşinat. Şi-a luat rămas-bun de la familie cu puţin înainte de ora execuţiei. Cele din urmă ore le-a petrecut împreună cu preotul. Spre ora unu, Ludovic s-a întins pe prici şi l-a rugat pe Cléry să-l trezească la 5. Era treaz înainte de venirea lui Cléry. Servitorul l-a ajutat să se îmbrace şi să-şi potrivească frizura în tăcere. La ora 6, Pater Edgeworth a făcut încă o slujbă. Regele a ascultat îngenuncheat, a fost împărtăşit şi a primit Sfîntul Maslu. Apoi, Cléry l-a rugat pe regele său să-l binecuvînteze. Ludovic i-a îndeplinit dorinţa şi i-a dat în păstrare un sigiliu pentru fiul său şi cîte un inel pentru regină şi pentru fiica sa.
De la ora 7, nu au mai încetat bătăile la uşă. Zbiri prea zeloşi. La ora 9, pe 21 ianuarie 1793, şi-a făcut apariţia Antoine Santerre, şeful gărzii care îl păzea pe rege, şi a pronunţat cuvintele pe care, în Franţa, le ştie orice copil: „Monsieur, e vremea să mergem“. Nu la fel de cunoscut este răspunsul regelui: „Mai am ceva de făcut, vă rog să aşteptaţi la uşă. Voi fi imediat la dispoziţia dvs.“. Santerre a fost aşa de surprins, încît s-a conformat, fără să protesteze. Ludovic al XVI-lea a închis uşa şi a îngenuncheat înaintea lui Pater Edgeworth. „Vă rog să-mi daţi ultima binecuvîntare, Pater! Şi rugaţi-vă pentru mine“. Apoi şi-a luat pălăria, a deschis uşa şi a ieşit. În cea de-a doua curte a închisorii oraşului Temple, gărzile l-au pus în căruţă, împreună cu Pater Edgeworth şi 2 jandarmi. Nimeni nu a scos o vorbă pe drumul către locul de execuţie. Regele a citit din breviarul lui Edgeworth. Se auzeau pasul cadenţat al soldaţilor, răpăitul tobelor. După un drum chinuitor de lung, căruţa a ajuns în Place Louis XV, numită astăzi Place de la Concorde, adică Piaţa Armoniei.
Trei călăi l-au escortat pe rege pe platforma pe care se afla ghilotina. Cînd au încercat să-l dezbrace, i-a împins cu blîndeţe deoparte, vrînd să-şi scoată singur gulerul şi cravata. Au vrut să-i lege mîinile. „Să mă legaţi, pe mine?“ le-a răspuns, mirat. „Faceţi ce vi s-a poruncit să faceţi, dar pe mine să nu mă legaţi, vă rog. Renunţaţi!“ Dar ei nu au renunţat. Pater Edgeworth, aflat alături, i-a şoptit: „Sire, oare nu vedeţi în această umilinţă o ultimă asemănare dintre Maiestatea Voastră şi Isus Christos?“ Atunci, regele le-a zis călăilor: „Faceţi ce vreţi, voi bea paharul amar pînă la capăt“. Mulţimea amuţise. Se lăsase, deodată, o linişte mormîntală. Atunci, regele şi-a întors faţa către cei aflaţi în piaţă şi a strigat: „îi iert pe cei care mi-au urzit moartea şi mă rog lui Dumnezeu ca sîngele pe care îl varsă ei să nu se întoarcă niciodată asupra Franţei…“. Restul cuvintelor a fost acoperit, căci Santerre dăduse imediat ordin să se pornească tobele. Călăii au fixat în grabă trupul regelui pe scîndură, lama a căzut, au înclinat scîndura şi capul lui Ludovic al XVl-lea s-a rostogolit în coş. Linişte. Linişte înspăimîntătoare. Mulţi s-au repezit să-şi înmoaie batistele în sîngele care sărise pînă foarte departe. Şi apoi au izbucnit strigăte de bucurie. Din acea clipă, regatul francez a intrat în istorie.
Maria Antoaneta a fost decapitată în acelaşi an, la 16 octombrie, în acelaşi loc. A rămas cît se poate de politicoasă, pînă în ultima clipă. Călcîndu-l, din greşeală, pe picior pe unul dintre călăi, se pare că i-a spus: „Vă rog foarte mult să mă iertaţi, Monsieur“. Delfinul a fost eliberat din închisoare după execuţia mamei sale, fiind trimis spre reeducare în ucenicie la cizmarul Antoine Simon, iacobin de nădejde, care urma să-l transforme într-un adevărat „cetăţean“. După ce cizmarul a sfîrşit, şi el, pe eşafod – fiind suspectat de monarhism, se pare – Louis Charles de Bourbon, între timp în vîrstă de 7 ani, a fost readus în închisoarea Temple, unde, părăsit şi maltratat, s-a stins 2 ani mai tîrziu, de tuberculoză. Doar Marie Therese Charlotte a supravieţuit detenţiei. La 3 ani după moartea părinţilor ei, a fost răscumpărată de Curtea de la Viena.
Trupul lui Ludovic al XVI-lea, îmbrăcat într-o vestă albă de pichet, pantaloni bufanţi din mătase cenuşie şi ciorapi albi, a fost purtat într-un coşciug de lemn, deschis, cu capul între genunchi, pînă la fostul cimitir parohial din Rue d’Anjou şi apoi îngropat. La 16 octombrie, Maria-Antoaneta a fost adusă la acelaşi cimitir. Procurorul Pierre-Louis Olivier Desclozeaux, a cărui casă se învecina cu cimitirul, a cumpărat mai tîrziu parcela de pămînt şi a marcat locul în care se găseau regele şi regina cu două sălcii pletoase. Astăzi, acolo se înalţă Chapelle Expiatoire, Capela ispăşirii. Clădirea în stil neoclasic este cel mai important loc de pelerinaj al monarhiştilor francezi. Altarul din beciul capelei, pe care apare o coroană cu spini în relief, marchează locul exact unde s-a aflat mormîntul lui Ludovic. S-a aflat, deoarece cele cîteva rămăşiţe ale lui Ludovic şi ale Mariei-Antoaneta au fost exhumate pe 21 ianuarie 1815 şi mutate la Saint-Denis.
Gîndind din punctul de vedere arhaic, este posibil ca un regat de grandoarea celui francez să se stingă, pur şi simplu, după îndeplinirea, de-a dreptul rituală, a acelui regicid? Într-un fel sau altul, ar fi dificil de imaginat ca, după abolirea monarhiei, un Ludovic al XVI-lea să-şi facă bagajele şi să se retragă la pensie undeva, în străinătate. Strălucirea pe care o emană astăzi statul francez nu este lipsită de legătură cu faptul că, pe un paricid epocal, aşa cum l-au îndrăznit francezii, s-a putut clădi o cu totul altă statalitate, cu o mîndrie naţională cît se poate de specială. Conştiinţa de sine republicană a Franţei se susţine, în ultimă instanţă, şi prin realitatea că abolirea monarhiei a fost un act de curaj prometeic. Revoluţionarii francezi nu au contestat niciodată măreţia şi strălucirea monarhiei. Ştiau bine că nu ucid o paiaţă încoronată, ci însăşi forma supremă şi absolută a monarhiei, un rege olimpian. Revoluţia se autoîntruchipa într-un tînăr Zeus, doborîndu-l din Olimp pe Cronos cel bătrîn – şi, aşa cum Zeus era moştenitorul lui Cronos, Republica Franceză îşi revendica statutul de moştenitoare a regatului francez. În ghidurile turistice franceze, Palatul Versailles nu este denigrat, ca o provocare a unui tiran feudal, ci se bucură de toate onorurile ca monument naţional, simbol al măreţiei şi gloriei Franţei. Privind cu atenţie ritualurile republicane, spre exemplu cum, de Ziua Naţională, pe 14 iulie, preşedintele Republicii primeşte parada militară exact pe locul unde a fost decapitat Ludovic al XVI-lea, este limpede că, în Franţa, regatul a rămas, în unele privinţe, mai viu decît în unele monarhii actuale.

COMENTARII DE LA CITITORI