Aşa s-au realizat două bijuterii cinematografice: „Un surîs în plină vară“ şi „Dragoste la zero grade“ (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Ianuarie ‘64 – diverse zile (2)

Mai tîrziu, aveam să ne dăm seama, însă, că, timp de ani şi ani de zile, noi, toţi cineaştii români, care am blamat-o pe Lica atît pentru patima ei actoricească, dar şi pentru altele, am beneficiat de sprijinul ei în achiziţiile de echipament şi materiale, în facilitarea unor relaţii interne şi externe, precum şi în perceperea noastră cu ochi buni la nivelul… conducerii de Partid şi de Stat!

Trio-ul – se pare că fraţii Grigoriu erau greci de origine, născuţi pe malul Dunării, nu ştiu sigur dacă în Brăila sau în Galaţi – s-a gîndit să-şi împartă astfel drepturile de autor ale viitorului film: Angel, fratele mai mare – ca scenarist, împreună cu renumitul comic de revistă H. Nicolaide; Cezar – ca regizor, iar pentru muzica filmului, drepturile urmau să-i revină, normal, lui George, autor de şlagăre, acesta făcînd parte din grupul de talente recent lansate în muzica uşoară românească: Radu Şerban, Temistocle Popa, Vasile Veselovschi. Iniţiatorii peliculei s-au gîndit la titlul anterior – ,,Poiana Soarelui” – încă înainte de a mă fi solicitat pe mine, spre a salva filmul, care era înglodat în datorii şi cheltuieli neonorate. Ei vroiau să amintească publicului – mai ales celui de altădată – de filmul american de succes ,,Serenada din Valea Soarelui”.

Filmez… în draci. „Trag” cadru după cadru, dar nu oricum, ci chiar la minus 30 de grade şi… rezist. Şi eu, şi echipa mea, din care fac parte şi cîţiva dintre cei ce lucraseră pentru ,,Un surîs…”: George Cornea – imagine, Lidia Luludis-Androne – costume, rămasă în echipa mea încă de la ,,Doi vecini”, Virgil Moise – decoruri, alături de maestrul său, uriaşul talent care este pictorul Liviu Popa, frumosul bărbat care, noapte de noapte, în mantia-i roşie aruncată pe umăr (invidiat de Cornea, ce nu se lasă, nici el, mai prejos), trece majestuos din cameră în cameră, fără alegere: cînd pe la nemţoaice, cînd pe la norvegiene, neocolindu-le, cînd este cazul, nici pe socialistele noastre blonde, venite din Cehoslovacia sau din Polonia. „Noaptea veseli, ziua trişti”, ar zice cîntăreţul, dar, pentru noi, şi ziua este prilej de mare bucurie: filmăm şi bem, bem şi filmăm! Sus, sus, pe munte, la „Cristianu’ Mare”, dar şi la… „cel Mic”. Bem de stingem. O dată, de două ori, de mai multe ori. Am început cu ceaiuri fierbinţi şi-am terminat cu… ţuică fiartă!

…Este cu noi, în echipa pentru ,,Poiana…”, şi Lucia Anton, monteuza mea de la începuturi, care, ca şi la ,,Surîsul…”, şi-a adus cu sine masa de montaj: ca să lucrăm în paralel cu filmarea, să ne verificăm mereu. Fiind o comedie muzicală, se cere un montaj cît se poate de minuţios, un montaj special. Ce păcat că, astăzi, Lucia a alunecat pe gheaţă şi şi-a rupt, se pare, ceva la o mînă, dar şi la un picior! Din distribuţia de la ,,Surîsul…” îl am în combinaţie doar pe Dem Rădulescu: acelaşi talent… bogat!

Mă bucur că lucrez pentru prima oară cu renumitul ,,crai” Iurie Darie, admirat de mine în studenţie. Altă dată, prins cu altele, acum, el n-o lasă deloc în pace pe frumoasa asistentă universitară, actualmente actriţă, Florentina Mosora, fiica exigentei directoare de la Şcoala de Balet. Comedieni? La feminin, Coca Andronescu – o actriţă de rasă, iar la masculin – artistul de operetă, de mare forţă, Nae Roman, precum şi dragul meu prieten de băutură şi de altele, braşovean din Ghimbav, cu disponibilităţi umoristice, cîntător cu acordeonul şi chiar dansator, Titi Rucăreanu.

Titică, iubit şi, în acelaşi timp, bănuitor în frumoasele lui amoruri, dar curajos, este speriat… de film. Vrea să fie în pas cu cei care ştiu film, dar el nu ştie să joace aşa ceva: cînd are vorbe, le zice cum ştie să le zică un actor bun, că de-aia l-am distribuit, dar cînd alţii au de spus vorbe, nu ştie ce să facă în cadru, este inert. L-am certat şi i-am explicat, ba chiar i-am şi arătat ce era de arătat, ameninţîndu-1 – bineînţeles, în glumă – că, dacă nu înţelege să acţioneze cinematografic, o să-1 schimb şi… fac eu rolul lui! Seara, mi-a părut rău că l-am beştelit. L-am mîngîiat, am ciocnit un pahar cu el şi m-am calmat; mai ales că am găsit în tînărul cîntăreţ Cristian Popescu vocea necesară lui… Iurie Darie!

24 ianuarie ‘64

Ziua Unirii Principatelor Române: am început să ne mişcăm bine patriotic, dacă mă gîndesc cu atenţie la articolele din ziare, la emisiunile radiofonice şi chiar la cele de televiziune!

…Mare vînzoleală la Hotelul „Sport”, unde sîntem cazaţi: vine în vizită Gheorghe Gheorghiu-Dej. „Ho, staţi aşa, că nu e vorba de el, ci de familia lui…”, ne calmează Gigi Teban, fercheşul director de producţie, care ştie pe de rost sute şi sute de telefoane, cu care a operat, el, ani şi ani de zile. „Dar, de fapt, continuă Teban, şoptit – căci totul e pe şoptitelea – dacă vin ele, fiicele, e şi mai al dracului: te pîrăsc astea lu’ tac-su şi-o încurci rău de tot!”.

Pe platoul exterior de filmare vin cele două fete: Tanţa, ca să-şi vadă soţul… regizor de film, şi Lica, împreună cu noua sa achiziţie, arătosul bărbat Rădoi, ceva gen inginer mare sau director mare, ori nu ştiu ce… mare, dar, oricum, făcut de Lica… mare!

M-am pregătit şi eu pentru primirea lor. Teban m-a făcut atent. Aştept în cameră. Mă plimb pe coridoare. Intru şi ies din restaurant. Nimic. Stau şi mă uit pe fereastră, afară. Ninge. Ninge… stufos. Un bătrîn mătură zăpada şi cîntă ,,Sanie cu zurgălăi”. Cîntă, inspirat, probabil, de filmările noastre de mai zilele trecute, cu Iura şi Florentina, într-o sanie cu zurgălăi. Se aud paşi urcînd şi coborînd de la etaj.

– Gata, am scăpat… de ele! Se duc la Sinaia, la „Pelişor”! A plecat şi Cezar! Noi mergem la Braşov! Mergem la „Cerbul Carpatin”! (Apoi, uşor cîntat: „La cerbul carbaxin, se bea cel mai bun vin!”).

„Bravo lor, îmi zic, ei au plecat, şi colegul nici măcar n-a găsit de cuviinţă să mă prezinte. Probabil le-o fi spus că nu sînt adevărate ştirile din ziare, cum că eu aş fi vioara ‘ntîi; le-o fi zis că, de fapt, de el este vorba…”.

Ies din cameră, cu gîndul să mănînc ceva. Mă întîlnesc cu Ginel, care tocmai se despărţise de nemţoaica lui din Düsseldorf, acum împreună cu Titi R., cam încurcat cu nişte… noutăţi feminine. Eu am rămas, însă… ca anul trecut!

– Ce, nu eşti cu… ei?, mă întreabă Ginel, curios, ca întotdeauna, să afle ce fac, ce dreg, ce mai pun la cale.

– Nu.

– De ce?

– De’aia…

– ?!

– Pen’ că ei sînt liberi, iar ai mei sînt în puşcărie. Probabil c-aşa or fi gîndit. Au fost informaţi şi-au luat… atitudine.

– Şi eu, care te uram că nu m-ai luat şi pe mine cu tine!… Cum mă, noi facem filmul cu C., şi el nici măcar să nu ne bage în seamă? Să ne fi chemat măcar să le strîngem mîna, tovărăşeşte, de să le sară ochii şi p’ormă… să mîncăm şi noi cu ei. Sau îi era teamă, continuă Ginel înciudat, c-o să ne uităm în gura ălora să vedem cum mănîncă şi ce mănîncă? (Bătîndu-se uşor peste burtă). Mie-mi ghiorăie maţele!

– Hai cu mine, Ginelache! Să bem, să ne-mbătăm, deşi mie nu-mi stă în caracter, şi mîine… Cezar să se descurce: să filmeze singur!

…Aşa am făcut, dar Teban ne-a înţeles şi ne-a scăpat de… sabotaj, după cum se vorbea în jurul nostru şi după cum era dispus să acţioneze… regizorul! Teban, dragul nostru prieten – la bine şi la rău – a raportat, însă, la Buftea, cum că nu s-a filmat din pricina timpului nefavorabil: viscol în suflete! De fapt, şi el era supărat fiindcă nu fusese invitat la o masă cu neamuri din nomenclatura românească.

(va urma)

GEO SAIZESCU

COMENTARII DE LA CITITORI