Aşa s-au realizat două bijuterii cinematografice: „Un surîs în plină vară“ şi „Dragoste la zero grade“ (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

25 ianuarie ‘64

Astăzi m-am trezit buimac, după o noapte cu somn agitat. Seara trecută a rămas, în mintea mea, ca un soi de… nebuloasă. Ştiu doar că m-am culcat cu… gîndurile mele şi că Ginel s-a dus cu… ale lui. Nu mai ştiu nimic, îmi amintesc vag lucrurile. Singura imagine clară, pe care o am la modul cît se poate de concret, este că pe celălalt pat doarme, îmbrăcat, Titi Rucăreanu, cu un acordeon alături. Dar mai e cineva – pe, sau lîngă, el. Este o… nemţoaică şi, rapid, îmi scapă un zîmbet: de mult ştiam că Titică are şcoală germană!

Încet-încet, seara de ieri începe să se desluşească în mintea mea. Uitînd de căcănarii ăia care ne-au stricat ziua, m-am distrat copios cu Ginel, de noi apropiindu-se, apoi, treptat, şi vedetele filmului nostru, dar şi tineri actori şi actriţe proaspete, de la Teatrul Dramatic din Braşov, care se învîrt în jurul nostru, făcînd, cu plăcere, chiar şi figuraţie. Titi Rucăreanu, abia acum îmi amintesc, şi-a agăţat de gît acordeonul celui din orchestra localului ,,Cerbul Carpatin”, iar alţi actori au preluat, şi ei, diverse instrumente, dovedind, culmea!, reale virtuozităţi muzicale şi umilind, într-un fel, orchestra de profesionişti. Atît de inspiraţi erau aceşti amatori în potpuriul muzical pe care-l improvizau, încît femeile, de diverse neamuri europene, sosite, în vacanţă, la schi, începură să se dedea, de plăcere, la dansuri cu iz obscen, determinîndu-i pe masculii noştri bruneţi, din zonă, să atace cu hotărîre şi chiar strigînd lozinca: ,,Jos… la pat, cu capitalismul deşănţat!”.

Pe noptiera pe care aveam un ceas deşteptător, observ o fotografie: Titică al meu, într-o scenă din filmul nostru. Era una dintre puţinele scene… fotografiate. „Ce l-o fi apucat…?”, mă-ntreb. Întorc poza şi descopăr o dedicaţie. A lui, către mine: ,,Dragului Geo, regizorul meu, cel care, cu răbdare, mă învaţă să joc… film!”.

Început de februarie ‘64

Filmez de zor la Poiana Braşov, pentru… ,,Poiana…”, devenită ,,Dragoste…”.

Sînt chemat, de urgenţă, la Bucureşti, în vederea prezentării – ,,spre aprobare” – a filmului ,,Surîsul…”. Aprobare? De către cine? ,,De către Partid!”, îmi spune Florea, directorul adjunct al Studioului Bucureşti.

– Fii tare, bătrîne, mă încurajează Mircea Drăgan. E rîndul tău să intri în joc… da’ o să le vii de hac cu hazul tău!

La vizionarea de la Studioul Sahia, de pe Bulevardul Aviatorilor, vine o delegaţie a C.C., condusă de temutul secretar cu Propaganda, Leonte Răutu. Împreună cu el se mai află Constanţa Crăciun – din fruntea Ministerului Culturii şi Mihnea Gheorghiu, preşedinte al Consiliului Cinematografiei. Vor fi prezenţi, de asemenea, Paul Cornea, directorul studiourilor de la Buftea şi alţii. Se apropie premiera, planificată pentru luna martie – şi sigur că aşa o să fie, dacă se grăbesc să dea viză de ieşire filmului.

Începe proiecţia. Emoţia mă copleşeşte. Dar, şoaptele şi zîmbetele discrete ale primilor mei spectatori reuşesc să mă încurajeze. Sînt şi cîteva hohote de rîs… ale unora, prinşi de povestea filmului, dar care – gesturi spontane – sînt imediat reprimate: subalternii, spectatori cinstiţi, se uită imediat la şeful ăl mare, Răutu, să vadă dacă şi el este prins de vraja filmului. În caz contrar… ei ştiu că s-ar putea s-o păţească: rîzi cînd spun eu, nu cînd vrei tu!

Se termină proiecţia. Se ridică toţi, în tăcere. Nici o şoaptă măcar, să nu cumva să-l deranjeze pe tovarăşul secretar cu Propaganda. Răutu se apropie de mine, îmi strînge mîna… tovărăşeşte, ceea ce – după cum aveau să-mi explice, după plecarea lui, cei de la Studio – ar însemna un gest de felicitare,… nu de nepăsare! Totuşi, jale mare: de ce n-a scos o vorbă? De ce-au plecat toţi, tăcînd? De ce nu au schiţat măcar un gest de… bunăvoinţă? Dacă-mi opresc, nenorociţii, filmul?

După 2 ore de înfrigurată aşteptare, telefon scurt la Casa Scînteii, la conducătorii Cinematografiei – Mihnea Gheorghiu şi Paul Cornea – care, între noi fie vorba, ambii îmi erau inamici. Sînt invitat, de urgenţă, la Cabinet. Mă aflu împreună cu cei doi. Deschid uşa, după ce-mi face semn secretara, să intru fără să bat, şi….

– Bravo, bravo Geo, îmi spun, veseli, cei doi conducători, întîmpinîndu-mă cu mîinile întinse, ca să mă felicite. Tovarăşii îţi transmit felicitări şi… – minereşte – „Noroc bun” la Premieră!

12 februarie ‘64

Ne vizitează, la Poiana Braşov, Oleg Danovschi, marele coregraf, împreună cu soţia sa, vedetă-dansatoare. Discutăm despre baletul-feerie pe care-l va regiza O.D. şi care va fi dansat de trupa lui, în frunte cu Leny Dacian şi Sergiu Ştefanschi. Bineînţeles că va dansa şi soţia lui O.D., care nu acceptă să fie decît linia întîi, deoarece se spune că, în balet, este o mare chestie cu… liniile, iar ea, Doamna, ca nevastă de Maestru, îl va determina pe O.D. să ordone – cine, cînd, cum şi pe ce linie! Participă şi George Grigoriu, şi Ginel, şi scenografii filmului: poate fi un număr tare, visul eroului; de aceea trebuie să-şi pună, fiecare, ştiinţa la bătaie. Cezar se dovedeşte – brusc – abil. Experienţa în domeniul Teatrului de Revistă îl ajută. Păcat că nu ştie şi cinema.

16 februarie ‘64

Afară e un frig de crapă pietrele. Filmăm, totuşi. Tumbe cu schiurile, glume de sezon – pe Cristianul Mare. Cum spuneam, ca să rezistăm, bem ţuică fiartă – unii, vodcă – alţii, ceai – ele. Cîţiva din echipă mai şi uită să plece la bază şi, plutind în aburii de băutură, rămîn sus, pe munte, chiar după plecarea ultimului teleferic. Aseară, asistentul meu, fost actor talentat, dar dedat regiei, Gil Constantinescu, frumosul bărbat care toată vara, în Bucureşti, stă la ştrand, la Băneasa, căpătînd, totdeauna, nuanţe de bronz de juri că-i din Caraibe, a adormit cu capul pe masă. Ei bine, pierzînd telefericul şi trezit, cam brusc, de barmanul care, cu telefonul în mînă, îl anunţa că este aşteptat urgent, jos, la Hotel „Sport”, Gil, cu paşii lui largi, de lungan, a ţîşnit pe uşă, care a rămas bălăbănindu-se în bătaia viscolului, şi – ce idee! – s-a dat de-a berbeleacul, ajungînd, la poalele muntelui, ca un imens bulgăre de zăpadă.

(va urma)

GEO SAIZESCU

COMENTARII DE LA CITITORI