Aşa s-au realizat două bijuterii cinematografice: „Un surs în plină vară“ şi „Dragoste la zero grade“ (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

7 iulie ‘63

Sînt la Rîmnicu Vîlcea. Plecată din Bucureşti, în 5 iulie, caravana cinematografică s-a instalat pe malul Oltului. Grupurile electrogene, camioanele cu electrică, autobuzele cu membrii echipei de filmare s-au deplasat pe ruta veche: Bucureşti-Piteşti-Rîmnicu Vîlcea. Artiştii, pe moderna cale spre Piteşti, autostrada în curs de dare în folosinţă.

Probleme mari cu rezolvarea cazării. Hotelul oraşului este mic şi echipa este imensă. Se încearcă şi soluţia închirierii de camere la particulari sau chiar la ţăranii ,,prospectaţi” la Păuşeşti-Măglaşi. În ceea ce mă priveşte, oferta pe care mi-o face Marin Gheoroaie, că-mi pune la dispoziţie „camera de protocol“ a hotelului, o resping cu ostentaţie: privit din exterior, hotelul din centrul frumosului oraş, iubit nu numai de pensionarii locului, arată jalnic. Nici nu-i calc pragul.

14 iulie ‘63

Matei Alexandru, actor de excepţie, dar cu hachiţe, în film, fratele mai mare al lui Făniţă – alias Papaiani, s-a certat cu doamnele de la costume, pentru că nu i-au pus talonete la încălţăminte. Explicaţia lui: „…Pe lîngă faptul că sînt mai mare decît Papaiani, sînt actor la Naţionalul din Bucureşti, iar principalul, o fi el principal în film, că l-a pus Saizescu, dar ştie toată lumea că el este… actor de Sibiu!“.

16 iulie ‘63

„Grădina 1 Mai“, din Rîmnicu Vîlcea, seară de seară, este plină-ochi. A crescut clientela obişnuită a localului şi creşte zi de zi, cu încă alţi zeci şi zeci de… cinefili, admiratori ai filmului românesc, în general, şi în special ai ,,Surîsului…”, ce se toarnă sub ochii lor, cu actori şi actriţe, unii şi unele de renume, ca Ninetta Gusti, Dem Rădulescu, hîtrul localnic, fiu de ceferist, avînd casa părintească lîngă gara oraşului, unde am şi mîncat odată, cu mare poftă, numai dacă mă gîndesc la cunoscutul bulz, pregătit acasă, dar… ca la stînă. Mai sînt în ,,Grădină” şi Matei Alexandru, Draga Olteanu, George Constantin şi, nu în ultimul rînd, gloria Naţionalului bucureştean – Silvia Fulda care, acum pusă pe spovedanii, este ascultată cu sfinţenie de tinerii artişti aflaţi în distribuţie, care-şi dau coate, chicotind a rîs, invidioşi pe năzdrăvăniile din tinereţe ale marii artiste. În grădină, cum am spus, vine şi Ninetta Gusti, dar şi Radu Şerban – şi nu vine întîmplător, căci ils ont tombaient amoureux, cum glumeşte minunata Ninetta, ,,formatoarea”, de altădată, a lui Radu Beligan…

…La turnarea unui film, se pare că la români, ca şi pe alte meridiane cinematografice, ia naştere un soi de… halou de senzualitate, care-i cuprinde pe toţi şi pe toate şi nimeni nu ştie de unde vine. Poate din starea de graţie creatoare, din romantismul personajelor, dintr-o anume vacanţă… pe care şi-o doreşte fiecare, departe de grijile de familie sau sociale? Păreri şi… păreri…

În plină stare euforică, Silvia Fulda, draga de ea, declară ritos: „Vă spun, iubiţii şi… iubitele mele, cu toată sinceritatea, acum, la o bere şi un mic, mie mi-a plăcut… amorul!… Da’, nu… amoru’ casnic!“… Apoi, trăgînd un fum dintr-o ţigară de lux, înfiptă într-un ţigaret elegant, lăsîndu-se pe spătarul scaunului, Silvia ne face praf, spunîndu-ne, cu privirea pierdută undeva, în timp: „Mie mi-a plăcut amoru’ liber!“.

Se bea bere. Se mănîncă mititei. Se fac glume, din ce în ce mai picante. Se bea multă bere. Fetele, ţinîndu-se de mînă, hlizindu-se, se tot duc şi iar se duc, mereu la… toilette!… „Ne ducem să ne… uşurăm“, ne explică ele, dar nu mai era nevoie. „Ale dracului proaste ce sînt… Uite-aşa-şi pierd amanţii“, zice Ninetta, privind dispreţuitor după ele. Şi continuă: „În faţa celor cuceriţi, sau în faţa celor pe care vrei să-i… , nici nasul nu trebuie să ţi-l ştergi!“.

18 iulie ‘63

Mi se spune că aseară colecţia de fete n-a mai fost la „Grădina 1 Mai“, ci acasă, la gazda din oraş a uneia dintre ele, ca să-şi povestească vieţile, bineînţeles, ca şi amorurile, rîzînd, cîntînd, bînd ţuică, cherchelindu-se. „Reginele serii“: Silvia Fulda şi Ninetta Gusti!

19 iulie ‘63

Am băut apă rece, am dormit dezvelit şi am răcit: fetele de-aseară, pentru că nu le-am certat şi le-am aprobat atmosfera, mă frecţionează, cu rîndul. Nebunele! De-atîtea gîdilituri, eu chicotesc, rîd în hohote şi… parcă mă simt mai bine – Hai la 1 Mai… cu alai!

20 iulie ‘63 – Sfîntul Ilie

Azi a plouat şi a fulgerat. Tunete, demne de Sfîntul Ilie. Ca să nu mă las surprins de cine ştie ce idei cu privire la problemele de producţie, care nu întotdeauna ţin cont de fenomenul artistic, ci numai de cel al îndeplinirii planului, împreună cu cei doi foşti colegi de facultate, Lidia Slavu şi Andy Ivancenco, din stirpea pictorului Ivancenco, am pus la cale, într-o nouă viziune, o altă modalitate de abordare a filmărilor viitoare. Plini de idei, talentaţi, cultivaţi, ambii muncesc cu drag şi, din partea lor, n-am simţit cîtuşi de puţin, hai să-i zic, ranchiună, pentru faptul că nu ei sînt în postura de… regizor-realizator principal de film de lung metraj. Dat fiind că mereu sînt în pană de ţigări, Ivancenco mă aprovizionează cu „Snagov”, noile tipuri dc ţigări româneşti cu filtru, iar Lidia, grijulie, mă tot întreabă dacă nu mă doare ceva. Sănătatea mea asigură sănătatea tuturor, căci munca fizică fără răgaz înnobilează! Deşi… „Munca – zicea Struţeanu – nici nu l-a făcut pe om, nici nu-l înnobilează, dovadă că oboseşte!“.

…Cînd nu plec la Bucureşti, sîmbăta seara sau de ziua vreunui sfînt, cum este acum, rămîn la Rîmnic. Mai bine zis, la Bălceştii lui… Bălcescu, din Vîlcea, căci mai sînt şi alţi… Bălceşti în Oltenia.

Împreună cu Ginel Cornea, cu actorii care sînt la îndemînă, cu Mircea Drăgan şi Ioana – frumoasa lui soţie, de data asta fiind cu noi şi scriitorul Nicolae Ţic, şi Paul Cornea, directorul Studioului – care a venit în vizită de lucru, cu soţia şi cu Andrei, fiul lor – ne îndreptăm spre Bălceşti. Andrei, fiind, la vîrsta lui, un neastîmpărat, vrînd să încalece măgarul lui Făniţă, o face, dar… măgarul tot măgar: ridicîndu-şi copitele din spate, îl trînteşte în praful drumului.

La Bălceşti este o Casă de Creaţie a Scriitorilor. Intendentă, mama Corneliei, soţia lui Cornea – basarabeancă de origine. O doamnă! Excelentă organizatoare, specialistă într-ale bucătăriei româneşti, de dincolo şi de dincoace, ne face să ne simţim, poate mai mult decît într-o vacanţă: ca-n familie. Iată de ce cred că scriitorii români caută aici loc de inspiraţie, pe malul Topologului, al Oltului şi-al Argeşului, nu departe, dacă vrei, de podgoriile de la Drăgăşani, de la Amărăşti, sau de cele din satul lui… George Georgescu. De data asta, l-am găsit pe frumosul poet şi mereu inspiratul Gheorghe Tomozei, care avea să petreacă împreună cu noi.

21 iulie ‘63

Îl chem pe D.R. Popescu să asiste şi el la filmări. Vine. Se bucură, o dată. Seara, a doua oară. Din două-n două zile, uneori chiar după mai multe zile, nerăbdători, ne îndreptăm să vedem materialul, tras de curînd. Vizionăm o dată, de două ori. Vizionările au loc la un cinematograf din oraş, pe Strada Mare. Participă echipa de filmare, dar mai vin şi „funcţii superioare“ din oraş. Este salutat Papaiani, în scenele „lirice”, cu Florica Luican. Sînt bine în rol şi Draga, şi George, şi Matei. Chicoteli şi aprecieri neprincipiale, dar pe şoptite, la apariţiile frumoaselor filmului, care, într-adevăr, aşa sînt: Melania Cîrje, Rodica Mandache, Eugenia Giurgiu-Papaiani, Domnica Pellea – soţia lui Amza, Relly Rucăreanu – soţia lui Titi Rucăreanu, Catiţa Ispas. Dar explozia, în rîndul publicului strîns ad-hoc, vine odată cu apariţia lui Dem Rădulescu, porcarul satului, care, deşi i se spunea deja şi Bibanu’, nu se sfieşte să-şi strice imaginea, arătîndu-se, într-adevăr, ca un porcar, după vorbă, după port, culegînd aplauze la scenă deschisă!

22 iulie ‘63

Papaiani merge în vizită la o farmacistă, cu prăvălie în centru, lîngă hotelul emanînd mirosuri de-ale restaurantului şi nu numai… Bică P., sau Papas – cum îi zic eu – se îmbată, se închide în casă cu farmacista şi… trage obloanele! Directorul de producţie, Marin Ghioroaie, furios că s-ar putea să fie periclitat planul de filmări, spune că este decis să-1 de-a pe mîna Securităţii pe Papas, ca să-1 scoată pe… ,,sabotor” la muncă! Dar… intervin şi, împreună cu echipa mea de regie, cu Ginel Cornea şi cu scenografia, punem la cale un alt plan de lucru pentru următoarele zile, cît timp va dura ,,tratamentul” … recomandat de farmacistă!

Caut, mereu, o locuinţă mai bună în oraş. De la bun început am respins ideea unui hotel, mai ales precum cel înfipt în mijlocul oraşului Rîmnicu Vîlcea!

Dar producţia nu se descurcă şi mereu îmi arată cu degetul… că-mi pun la dispoziţie… hotelul!

…Hotelul oraşului are palier şi etaj: poţi să spui liniştit că parcă-i de pe altă lume. În camera ce mi se oferă nu există decît un bec anemic, un pat şubred, un lavabou cu o oglindă ştirbă în faţă şi, în loc de scaune, două taburete, lîngă o masă cu 3 picioare. Grupul sanitar este pe coridor, iar prin ferestrele ce dau într-o curte interioară, se poate vedea atelierul de frizerie, aşa că poţi să asişti nu la coafarea fetelor din oraş, ci la punerea pe moaţe a părului, dat cu briantină, de către băieţii şturlubatici ai urbei.

N-am acceptat ,,luxul” oferit de oamenii mei şi, printr-un cineclubist, pe care l-am cunoscut la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, acum aflat în vacanţă, găsesc o locuinţă în oraş, la o familie curăţică, manierată şi mîndră că mă are… oaspete. Ceilalţi din echipă, neavînd încotro, au acceptat, un timp, şederea la hotel, iar după aceea, unii s-au cazat, bine mersi, pe la diverse familii din oraş, iar alţii s-au aciuit în casele primitoare ale oltenilor din Păuşeşti-Măglaşi. Chiar şi Draga Olteanu, atît de plină de viaţă şi de talent, a preferat oraşului… exilul rural! Ce invidioşi sîntem pe Draga, atunci cînd ne primeşte, înainte de filmare – şi nu exagerez – cu nenumărate cazane de omletă cu brînză, ceapă şi usturoi, dreasă cu binecunoscuta ţuică din prunele Vîlcii, în aburii calzi de mămăligă. Să tot filmezi!

…Ca să nu se mai întîmple vreo trăznaie din partea lui Papas, Ginel Cornea – ca şef operator, puţin-puţin mai în vîrstă decît mine, dar, oricum, cu ceva mai multă experienţă în producţia de filme, îmi şopteşte într-o seară că, dacă ar sta el în gazdă cu Papaiani, l-ar domoli niţel şi nu s-ar mai întîmpla ce s-a întîmplat, sau chiar ceva mai rău, dată fiind bucuria pe care o au fragedele cinefile la apariţia în oraş a lui Papaiani – rebel, dar… cu cauză! Bărbaţii îl poartă cu ei prin toate grădinile-restaurant din oraş, sau chiar în cele din staţiunile balneo-climaterice din împrejurimi, iar doamnele, la rîndul lor, îl invită la o cafea, la dulceaţă de trandafiri cu apă rece, sau chiar la o ţuiculiţă scoasă de la gheaţă.

După aventura cu farmacista, odată ce Papas a trecut sub observaţia lui Ginel – căci le-am admis să stea împreună -, mi-am dat seama că, de fapt, nu Ginel îl domină pe Papas, ci invers: prin fereastra locuinţei lor, ce dă direct în Strada Mare, este un du-te-vino de cinefile… bineînţeles, tot fragede, fără ca proprietăreasa să aibă vreo bănuială. Despre cei doi chiriaşi, nu are decît cuvinte de laudă. Cînd, mai tîrziu, s-a prins, era… prea tîrziu!

Seară de august ‘63

Atmosferă de sărbătoare la filmările noastre. Azi am turnat hora de la Morăreşti şi simt c-a ieşit trăznet: Papaiani şi Florina Luican, plini de vitalitate, sînt admiraţi peste tot pe unde umblă; comicii Dem Rădulescu şi Draga sînt urmăriţi pas cu pas şi de lumea-lume, dar şi de… paparazzi locali, iar Silvia Fulda şi Ninetta Gusty, adevărate doamne, sînt invitate cu mare bucurie de ,,crema societăţii rurale”, ca să le treacă pragul casei.

Costumele, care amintesc de covoarele olteneşti, cu motive animaliere şi florale – nu degeaba s-au lăsat impresionaţi de ele… franţujii -, muzica în ritm îndrăcit, supravegheată de Radu Şerban, precum şi peisajul… mioritic – fac toţi banii, zău aşa!

Cum să nu-l admiri pe Papaiani, în rolul lui Făniţă, cu a sa pălărie ciobănească – vestitul clop, cu floarea de cîmp înfiptă în cordeluţă, ce pare să sfideze pe toţi şi toate, ţinîndu-se… ţeapăn! Mereu o laud, şi o tot laud pe pictoriţa de costume Lucia Metsch care, deşi-i ovreică pur-sînge, a fost atît de inspirată în a înfăţişa, prin costum, felul de a fi al oltenaşului, ce vrea să fie el însuşi într-o lume care cedează, cedează, cedează…

…Şi toate astea, ca şi altele, au o aură de poezie… erotică. Nu ştiu cum a apărut şi nu înţeleg cum de s-a extins. Chiar şi eu… eu, care trebuie să am luciditatea scopului propus, sînt parcă hărţuit de anumite emoţii, de anumite stări, care, pînă acum, nu-mi stăteau… în caracter! Îi văd pe ei şi le văd şi pe ele cum se urmăresc. Îi simt cum… se simt! Şi nu numai vedetele sînt puse pe fapte mari – c-aşa-i la Hollywood, cu ale lui poveşti, parcă de… science-fiction, picante, ca-n toată lumea filmului, indiferent de originea socială, de religie, sex sau de orientarea politică -, ci şi electricienii, maşiniştii, dar şi alţii şi altele, toţi amestecaţi cu mult curaj şi plini de voie bună cu restul lumii.

Este seară, deci, se mănîncă, se bea şi se dansează la „Grădina 1 Mai“.

Localnicii glumeţi, c-aşa-s oltenii… iubăreţi, aruncă cu ghemotoace de hîrtie în direcţia ,,fetelor noastre” care, normal, se simt sincer jignite de diversele invitaţii ,,neprincipiale”, care li se fac de la distanţă. Bărbaţii noştri, demni, se ridică şi merg, în ritm de dans, să ceară socoteală… îndrăzneţilor! Se iscă o bătaie ca-n ,,Şapte păcate”. Printre apărătorii fetelor noastre, Ginel Cornea. Dă, şi dă tare, numai că, pînă la urmă, este înghesuit. Simte, totuşi, la un moment dat, un picior al cuiva, care deşi se află în spatele lui, ascuns, dă lovituri zdravene adversarilor. Ai noştri îi silesc pe agresori să se retragă.

– Cine era, mă, ăla – îi întreabă Ginel pe cei de la masa lui – cine era omul nostru, care m-ajuta în toiul caftelii, dînd în ăia cu picioarele, de-i înnebunea la glezne?

– Eu, răspunde Papas, sec.

– Păi, de ce nu te-angajai în luptă dreaptă?, îl interpelează Cornea.

– Păi ce filmai tu mîine – îl întreabă, la rîndul său, Papas – nasul meu… spart?!

8 septembrie ‘63 – Sfînta Maria Mică

Bîlciul care avea loc la Jiblea, de Sfînta Maria, mi-a produs o mare emoţie la filmare, pentru că, încă de la scrierea scenariului, cînd am prevăzut o secvenţă de bîlci, eram dominat de vraja pe care o exercita asupra mea bîlciul din copilărie. Pe care, de fapt, nici nu l-am văzut vreodată, dar pe care l-am trăit prin povestirile părinţilor, fraţilor şi surorilor. Îl cunoşteam şi din istorisirea năzdrăvăniilor pe care le făceau acolo prisăcenii mei, puşi pe şotii, totdeauna, poveşti pe care, cu timpul, mi-am dat seama că le înfloreau. M-am rugat lui Dumnezeu să mă ierte că lucrez într-o zi sfîntă, dar n-aveam încotro.

Bîlciul românesc. Lume, lume, tiribombe şi căluşei, gogoşi şi mititei, copii care scîncesc după cîte o jucărie pe care nu i-o poate cumpăra părintele, băietani care se zbenguie şi se aleargă, fluierînd la nesfîrşit din celebrii cocoşei din ceramică de Horez, ţărani şi negustori de stămburi, fanfare de circ, fiindcă sînt şi numere de „iluzionism-prestidigitaţie şi magie-hipnoză“, cinema în aer liber, fotograf „la minut, ca la 8 zile“, servitoare, soldaţi şi pensionari, precum şi, după genţile pe care le poartă ţanţoşi, oameni politici, însoţiţi de nevestele lor… politice, parcă veniţi în control, încercarea puterii, alba-neagra, flaşnetă şi papagali vorbitori, ţigănci dînd cu ghiocul, dansatori pe sîrmă, animale sălbatice şi… Femeia- şarpe!

…Nu inventez nimic. Filmez crud, un soi de ciné-verité, şi, cu speranţa că nu-mi scapă nimic, cu mare discreţie introduc în această harababură omenească o secvenţă din dramaturgia mea, în interpretarea marei noastre comediene Ninetta Gusty. În rolul bătrînei ţărance române care, în tîrgul de vite îşi strigă la nesfîrşit marfa oferită spre vînzare – „Ia văcuţa, văcuşoara!…“, face ea o mare creaţie… dar nu atrage nici un cumpărător! Necăjită. Plînsă. Este văzută de Făniţă – Sebastian Papaiani, oltenaşul nostru întreprinzător care, săritor din fire, vine în ajutorul bătrînei şi, cu gura mare, preia el relansarea ofertei: ,,Vacă de vînzare!”. Este aşa de convingător, atît de inventiv în a prezenta cumpărătorilor calităţile văcuţei, încît, văzînd bătrîna… cum dau buzna muşteriii, decisă, i se adresează lui Făniţă: „Dacă-i aşa bună, maică, apăi n-o mai vînd!“.

Totul a mers excelent. Echipa a muncit, s-a distrat, au mîncat şi au băut cu toţii, au făcut şi cumpărături – ca la bîlci, dar eu, eu tare m-am chinuit: un flăcăiaş, cu nişte pantaloni verzi pînă sub genunchi, ţinuţi în laţ de o bretea, care-i trecea doar peste un umăr, mă înnebunea, apărînd mereu în faţa aparatului, exact în momentul în care trebuia să comand ,,Motor!”. Omu’ vroia să fie filmat, ţîşnea în faţa camerei cînd nu ne aşteptam şi, privind fix în obiectiv, făcea semne cuiva. Am reuşit, totuşi, să scăpăm de el. La vizionarea materialului de lucru, însă, făcută nu după multă vreme, ca de obicei, la cinematograful „Modern“, din Rîmnicu Vîlcea… de pe ecran, ne privea drept în ochi băietanul cu pantalonii verzi! (Cum reuşise, oare, viitorul mare actor Florin Zamfirescu să ne înşele… vigilenţa, numai el poate să spună!)

26 octombrie ‘63 – Sfîntul Dumitru

Sînt la Buftea şi – să mă ierte Dumnezeu – muncesc şi în ziua asta sfîntă… Mă plimb pe coridorul din faţa cabinei de montaj, aşteptînd rezolvarea unui racord pe care mi l-a promis Lucia Anton. Ca să mă ierte Dumnezeu, mă gîndesc că n-ar fi rău să-i cinstesc pe cei din echipa restrînsă, cu care muncesc la finisarea ,,Surîsului…”.

– „Bătrîne lup, nişte vîlceni, îmbrăcaţi ca la ţară – doi bărbaţi mustăcioşi, două femei îmbrobodite, purtînd nişte tăgîrţe pe spinare şi trei fete… frumoase de pică, te caută de zor, te caută insistent“, mă anunţă, cu un zîmbet pişicher pe faţă, Marin Gheoroaie. „Hait, îmi zic, ăştia au aflat de la radio că-n curînd e ziua mea şi vin să mă omenească – ţuică bătrînă, ceva hartane de berbec, brînză şi altele… Îmi pică bine, nu o să fac cine ştie ce cheltuială, din buzunar, cu protocolul, mai ales că, avînd leafa mică, financiarmente, sînt sleit…“.

Pe scurt. Să cad lat jos, nu alta: ilustrînd parcă proverbele olteneşti „plînge rîsul de-astă vară“ sau „toamna se numără bobocii“ – vizitatorii mei de astăzi veneau la mine, ca la Petrache de la Maglavid, să-i luminez şi să le spun care sînt taţii viitorilor nepoţi… căci mamele lor – frumoasele fiice de pică – zbenguindu-se toată vara în Păuşeşti-Măglaş, prin ,,fînul de curînd cosit”, vorba romanţei de altădată, fără să ştie ele, ei, băieţi de Bucureşti, care ştiau că fînu-i afrodisiac, s-au dedat la… jocuri amoroase în stil popular şi… uite pocinogul: botoase, tinerele fete, cu zîmbet de… Gioconda, îşi mîngîie tandru pîntecele rotunjoare, aşteptînd verdictul…

– Aţi făcut-o, aţi făcut-o!… Să bem la botez şi-apoi… să jucăm la nuntă!…

(va urma)

GEO SAIZESCU

COMENTARII DE LA CITITORI