Asasinarea regelui Franţei Henric IV, prevestită de numeroşi oameni

in Lecturi la lumina ceaiului

Întreaga Franţă s-a rugat pentru sufletul celui care pierise, mai ales cei care locuiau la Luvru. Regina a implorat divinitatea cu atîta osîrdie, încît rugăciunile, durerea şi grijile ei privind viitorul au făcut-o să nu poată dormi aproape 9 nopţi la rînd.

Tot atunci, a început căutarea complicilor celui care-l înjunghiase pe rege şi-l lipsise de putinţa de a se mai bucura de viaţă. (Este vorba despre François Ravaillac – 1578-1610 -, născut la Touvre, aproape de Angoulęme; ucigaşul lui Henric al IV-lea, care a murit sfîrtecat – n. trad.). Acel monstru a fost interogat de preşedintele Jeannin şi de către domnul de Boissise, persoane din Consiliu, deosebit de ataşate de Henric al IV-lea, pe care regele le folosise întotdeauna în cele mai importante afaceri de stat.

Pentru această faptă, ucigaşul a fost dat pe mîna Parlamentului din Paris, care a făcut tot ce i-a stat în putinţă să afle ce anume l-a determinat să săvîrşească acea faptă execrabilă. N-au putut scoate de la el altceva decît că regele îngăduia două religii în ţară, că voia să declare război Papei şi că, din pricina acestui lucru, socotise că săvîrşeşte ceva pe placul Domnului, ucigîndu-l pe rege. Abia după ce a comis acea faptă blestemată şi-a dat seama de grozăvia ei. Interogat de mai multe ori, ameninţat şi inducîndu-i-se ideea că va scăpa, i s-a spus că regele nu a murit. Magistraţii s-au folosit de tot felul de trucuri pentru a smulge de la el adevărul.

Au fost, apoi, chemaţi La Clerc şi Gamache, 2 dintre cei mai erudiţi doctori în Teologie de la Sorbona, de o probitate exemplară, pentru a-i demonstra criminalului gravitatea faptei sale, încercînd să-l convingă pe acesta că, ucigîndu-l pe rege, rănise întreaga Franţă şi se omorîse pe sine în faţa Domnului, de la care nu mai putea nădăjdui nici un fel de iertare. I s-a cerut să-şi denunţe complicii. L-au obligat să vadă porţile raiului închise, porţile iadului larg deschise în faţa sa şi grozăvia pedepselor ce i se pregăteau. Însă el susţinea ferm că era singurul vinovat pentru crima pe care o săvîrşise. A recunoscut că, în starea în care se afla, planul diabolic îi fusese sugerat de un spirit rău, un om întunecat apărîndu-i în faţa ochilor şi convingîndu-l că trebuia să săvîrşească acea faptă abominabilă.

De atunci, s-a căit de multe ori pentru ceea ce a făptuit, fiindcă mereu îi apărea în faţa ochilor momentul cînd a comis crima. Într-un cuvînt, toate răspunsurile sale date acelui slăvit Senat, care-i cercetase viaţa pentru a-i condamna trupul, şi celor 2 doctori care încercaseră să-i salveze sufletul conduceau la concluzia că acel ticălos făptuise singur crima, unicii săi sfătuitori fiind diavolul şi nebunia sa.

A existat ceva cu totul deosebit în moartea acelui nefericit rege. Multe fapte, care nu trebuie trecute cu vederea, ne conduc la acest lucru. Condiţia mizerabilă a acelui asasin blestemat, ai cărui părinţi trăiau din mila publică, iar el, care era deosebit de urît, dădea lecţii de scris şi de citit copiilor din Angoulęme, trebuie luată, şi ea, în considerare. Josnicia sufletului său, chinuit de melancolie, care nu-şi găsea liniştea decît în himere şi în viziuni fantastice, a adus nenorocirea regelui, căruia nici prin cap nu-i trecea că omul cel mai slut şi de condiţia cea mai joasă din regat ar fi putut să-i ia viaţa – cînd o oaste puternică îl aştepta la graniţă pentru a-i ataca pe duşmanii din afară -, străpungîndu-i inima chiar în interiorul regatului său. Se pare că, pînă atunci, Cel de Sus îl apărase în mod miraculos de alte atentate asemănătoare.

Încă din anul 1584, căpitanul Michau venise, în mod special, din Ţările de Jos, pentru a-l asasina. Rougemont a fost solicitat în acelaşi scop, în anul 1589. Barričre, în 1593, a cutezat să ridice mîna asupra persoanei sale. Jean Châtel, în 1594, l-a rănit cu un cuţit. În 1597, flamandul Davennes şi un lacheu loren au fost executaţi pentru încercări asemănătoare, pe care au mai cutezat să le facă şi alţii, însă fără rezultat. După atîtea primejdii evitate, după atîtea atacuri împotriva persoanei sale, tocmai cînd era mai înfloritor şi mai victorios, Dumnezeu l-a părăsit, dintr-odată, şi a îngăduit acelui vierme ticălos, acelui smintit fără judecată, să-l trimită în ghearele morţii.

Cu 56 de ani înaintea acestui gest funest, tot în ziua în care s-a petrecut nenorocirea, adică la 14 mai 1554, regele Henric al II-lea (1519-1559 – rege al Franţei, fiul lui Francisc I şi al reginei Claude. La început s-a lăsat dominat de Montmorency şi de Diane de Poitiers – 1499-1566 -, favorizînd influenţa familiei de Guise. S-a căsătorit cu Caterina de Medici – 1519-1589 – avînd, împreună cu aceasta, 3 copii: Francisc al II-lea, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea, toţi regi ai Franţei. A murit în urma unei lovituri de lance în ochi, dată, în timpul unui turnir, de către ducele de Montgomery), întîlnind, în calea sa, o încăierare, pe Strada La Ferronnerie, din pricina căreia nu a putut să treacă, a dat o ordonanţă, în care a poruncit să se dărîme toate dughenele aflate pe partea cimitirului Saints-Innocents, pentru ca drumul să fie liber la trecerea regelui. Însă un demon rău s-a opus executării acelei ordonanţe.

Camerarius, un matematician reputat, a tipărit o carte, cu mulţi ani înaintea morţii regelui, în care i-a prezis lui Henric al IV-lea o moarte violentă, în urma unui atentat al celor din propria ţară. Cu 5 ani înainte de acel regicid, locuitorii din Montargis i-au trimis regelui un bilet, pe care un preot l-a găsit sub faţa de masă din altar, şi în care erau trecute anul, luna, ziua şi strada unde avea să fie săvîrşit asasinatul.

La Madrid, s-a tipărit, în anul 1609, un horoscop al anului 1610, în care se aflau trecute anumite lucruri ce urmau să se petreacă în diverse colţuri ale lumii, dar mai ales la Barcelona şi Valencia. Acea cărticică, editată de Jérôme Oller, astrolog şi doctor în Teologie, închinată regelui Filip al III-lea al Spaniei şi tipărită la Valencia, cu aprobarea ofiţerilor regelui şi a doctorilor în Teologie, cuprindea şi următorul pasaj: „Sus-numitele nenorociri au început în primele zile ale lui ianuarie, în anul 1610, şi au durat toată iarna şi puţin din primăvară, înglobînd moartea unui principe, sau a unui rege, care s-a născut în anul 1553, la 14 decembrie, cu 52 de minute înainte de miezul nopţii. Acest rege a fost pus sub pază la vîrsta de 19 ani, apoi eliberat; şi are, la gradul 24, ascendentul în Balanţă, vine în cvadratură exactă cu gradul şi semnul unde s-a făcut eclipsa, care-i va cauza moartea, sau îmbolnăvirea de o mare gravitate”.

Cu 5 sau 6 luni înainte de moartea regelui, i s-a spus, din Germania, domnului de Villeroy, că pe suveran îl pîndea o mare nenorocire în ziua de 14 mai, zi în care a fost ucis. Din Flandra, la data de 12 mai, i s-a trimis lui Roger, bijutier şi valet al Camerei reginei, o scrisoare în care se deplîngea moartea regelui, care, însă, a avut loc la 14 mai, şi nu la 12 mai.

Multe scrisori asemănătoare, ce indicau aceeaşi dată, au fost trimise din Köln, altele din diverse locuri ale Germaniei şi Belgiei, din Anvers şi Malines. Cu multe zile înainte de moartea regelui, lumea vorbea, în Köln, că Henric murise înjunghiat. La Bruxelles, spaniolii îşi dădeau această veste la ureche, iar la Maastricht, unul dintre ei afirmase că, dacă acest lucru încă nu s-a întîmplat, avea să se petreacă în mod sigur. În prima zi a lunii mai, capul încoronat, vrînd să planteze un arbore, a căzut de 3 ori. După acest incident, s-a adresat mareşalului de Bassompierre şi celor ce se aflau alături de el:

– Un prinţ din Germania ar prevesti lucruri funeste legate de aceste căderi, iar supuşii săi ar fi siguri de moartea sa. Însă, pe mine, asemenea superstiţii mă amuză.

Cu cîteva zile înainte, La Brosse, medicul contelui de Soissons, care se ocupa şi de matematică, şi de astrologie, afirmase că regele trebuia să se păzească în ziua de 14 mai, iar dacă doreşte, va încerca să afle şi ora care-i era neprielnică, apoi a descris chipul şi talia celui care va atenta la viaţa sa. Regele, crezînd că omul care îi spusese toate aceste lucruri dorea, de la el, bani, nu a luat în seamă prezicerea. Cu o lună înainte de moartea sa, i s-a comunicat, în mai multe rînduri, şi reginei. Cam tot atunci, „doamna regentă”, dormind lîngă rege, s-a trezit, într-o noapte, ţipînd şi cu lacrimi în ochi. Suveranul a întrebat-o ce avea. După ce a refuzat, multă vreme, să-i spună, a mărturisit că a avut un vis, în care cineva îl omora. Acesta a rîs şi i-a spus că visele sînt mincinoase.

Cu 5 sau 6 zile înainte de încoronarea reginei, aceasta, ducîndu-se, ea însăşi, la Saint-Denis, pentru a asista la pregătirile ce se făceau în vederea acelei ceremonii, a intrat în biserică şi s-a simţit cuprinsă de o tristeţe fără margini, încît a apucat-o plînsul din senin. În ziua încoronării, Henric l-a luat în braţe pe Delfin şi l-a arătat tuturor celor prezenţi, spunîndu-le:

– Domnilor, iată-l pe regele vostru!

Pe parcursul ceremoniei încoronării, lespedea care acoperea mormîntul regilor Franţei a crăpat de la sine. În dimineaţa în care Henric a fost ucis, ducele de Vendôme l-a rugat să fie cu mare băgare de seamă la acea zi, fiindcă era cea despre care îi vorbise Brosse. Însă regele a rîs şi i-a răspuns că Brosse era un bătrîn nebun. Cu puţin înainte de a pleca din Luvru, pentru a se duce la Arsenal, şi-a luat de 3 ori rămas-bun de la regină, ieşind şi întorcîndu-se în odaia sa, cuprins de o nelinişte interioară. În acele momente, suverana i-a vorbit:

– Vezi că ţi-e greu să pleci de aici? Te implor să rămîi! Vei discuta, mîine, cu domnul de Sully! El i-a răspuns că nu va putea dormi liniştit, dacă nu va vorbi cu ministrul şi nu-i va spune toate lucrurile pe care le avea pe suflet. În ziua şi momentul în care a fost ucis, aproape orele 4, starostele fierarilor din Pithiviers, jucînd bile, s-a oprit brusc, iar după ce s-a gîndit puţin, i-a înştiinţat pe cei din jurul său:

– Regele a fost ucis!

Şi cum, după acel tragic accident, unii au vrut să ştie în ce fel a aflat el vestea, starostele a fost luat prizonier şi dus la Paris, numai că a doua zi a fost găsit spînzurat în celula sa.

O călugăriţă de la abaţia din Saint-Paul, în apropiere de Beauvois, care făcea parte din Ordinul Saint-Benoît, în vîrstă de 42 de ani, soră cu Villers-Houden, gentilom destul de cunoscut în timpul răposatului rege, deoarece luase parte la toate războaiele sale, a rămas în chilia sa la ora mesei. Una dintre surori s-a dus s-o cheme, după cum e obiceiul în toate mînăstirile, însă a găsit-o plîngînd. A întrebat-o de ce nu a venit la masă, iar aceasta i-a răspuns că, dacă şi cealaltă călugăriţă ar fi presimţit, ca dînsa, nenorocirea ce urma să li se întîmple, sigur nici ea n-ar mai fi putut mînca. A continuat spunîndu-i că avusese un fel de nălucire, în care se făcea că-l vede mort pe rege, şi că, mai mult ca sigur, după părerea ei, acesta va fi ucis în curînd. Călugăriţa, văzînd că se încăpăţînează să nu-şi părăsească, în nici un chip, chilia, a lăsat-o în pace, fără să-şi închipuie că un astfel de gînd ar fi avut un alt temei decît melancolia acelei femei. Pentru a-şi face, totuşi, datoria, s-a dus şi i-a spus totul stareţei, aceasta poruncind s-o lase pe călugăriţa cu pricina în chilia ei, gîndindu-se că ar avea, mai degrabă, nevoie de spovedanie decît să creadă în ceea ce socotea ea a fi doar pură imaginaţie.

Făcîndu-se ora pentru vecernie, iar călugăriţa neducîndu-se nici la masa de seară, stareţa a trimis alte două surori la ea. Acestea au găsit-o plîngînd amarnic. Le-a povestit că văzuse cum regele fusese înjunghiat cu un cuţit, ceea ce se petrecuse, de fapt, în realitate. În ziua acelei cumplite nenorociri, o capucină, izbucnind în plîns, le-a întrebat pe surorile sale dacă ele auzeau cum sună clopotele pentru a da de veste că regele murise. La scurt timp, dangătul clopotelor a început să le sune, în urechi, tututor. Călugăriţele s-au grăbit spre biserică, unde clopotele băteau asurzitor, fără să le fi tras cineva de funie. Tot în aceeaşi zi, o ciobăniţă, în vîrstă de 14 ani, pe nume Simone, născută în satul Patay, care se afla între Orléans şi Châteaudun, fiica unui tăietor de lemne din acele locuri, aducînd seara cireada de vite acasă, îl întrebă pe tatăl ei care era povestea acelui rege. Tatăl fetiţei i-a răspuns că era omul care le poruncea tuturor francezilor. Atunci tînăra a exclamat:

– Doamne Sfinte! Am auzit, mai adineauri, un glas ce mi-a şoptit că a fost ucis!

Acea fetişcană era, de altfel, foarte evlavioasă, tatăl ei făgăduind-o, de nevastă, unui om foarte bogat. În semn de protest, copila şi-a tăiat pletele, pentru a se urîţi, ea făcînd un legămînt să se călugărească; ceea ce s-a şi întîmplat, mai tîrziu intrînd la Petites Hospitalieres din Paris, unde, la puţină vreme, a ajuns stareţă. Creştinismul ne învaţă să nu ţinem seama de superstiţii, care erau la mare cinste printre păgîni, dar evenimentul în sine justifică adevărul acelor presimţiri, preziceri şi viziuni. Prin urmare, dacă nu ne cunoaştem sfîrşitul, ştim, totuşi, că Cel de Sus, care ţine în mîna Sa şi inimile regilor, şi pe ale oamenilor de rînd, nu lasă niciodată o crimă nepedepsită.

Cine-i face pe plac, are parte de glorie. Cine abuzează de îngăduinţa Sa, nu scapă niciodată de pedeapsă, cum a păţit acel nefericit ucigaş, care a pierit în chinurile cele mai cumplite pe care le-a putut născoci Parlamentul, dar şi acelea au fost considerate prea blînde pentru amploarea crimei săvîrşite. Au fost atîtea prevestiri despre moartea regelui, ulterior dovedindu-se a fi adevărate, încît ar trebui să dea de gîndit întregii lumi. E sigur că Istoria ne arată că naşterea, dar mai ales moartea personajelor marcante, reprezintă, adesea, semne ieşite din comun, prin care, se pare, cerul vrea să-i avertizeze pe oameni că, în curînd, vor ajunge la capătul drumului. Se pot povesti multe despre acest subiect, demn de o carte întreagă, însă legile Istoriei ne interzic s-o facem pe teologii, în alt chip decît numai în trecere. E bine să se ţină seama de mulţimea observaţiilor legate de acest subiect, dar, în acelaşi timp, să nu se uite că unii se bucură de prea mult har din partea Cerului şi primesc pedepse pe măsură atunci cînd abuzează de ele. Mulţi cred că nepăsarea regelui de a-şi îndeplini penitenţele atunci cînd i s-a iertat erezia n-a fos chiar cea mai mică dintre cauzele nenorocirii sale.

Alţii sînt de părere că obiceiul pe care-l avea, de a îngădui, pe ascuns, duelurile, împotriva cărora dăduse atîtea legi şi ordonanţe, a constituit, şi el, un motiv de pedeapsă. O altă categorie de oameni sînt de părere că războiul pe care avea de gînd să-l poarte, chipurile în interesul aliaţilor săi, dar de fapt pentru a-şi potoli setea neistovită de dragoste, l-a mîniat pînă şi pe Bunul Dumnezeu. Alţii au susţinut că vina pieirii sale a constituit-o faptul că nu a stîrpit erezia din regat.

În ceea ce mă priveşte, eu susţin că nu s-a mulţumit doar să facă rău, ci l-a şi agravat prin circumstanţe mai rele decît însuşi răul făcut, că s-a complăcut în destrăbălări şi adultere, că a făcut şi a desfăcut căsnicii numai pentru a-şi satisface poftele nemăsurate, şi că, în felul acesta, a căpătat obiceiul de a viola taina sfîntă a căsătoriei, făptuind o crimă care atrage mult mai repede, asupra capului tău, mîna răzbunătoare a Domnului decît greşelile trecătoare, care nu mai pot fi iertate. Numai că noi nu avem căderea de a pătrunde în tainele voinţei divine, fiindcă ele nu pot fi pătrunse nici chiar de clarvăzători. Iată de ce, susţinînd că marile spirite sînt adesea oarbe, ne vom urma cursul povestirii, spunînd că, în data de 17 mai, acel ticălos, după ce i s-a tăiat mîna, a fost rupt în bucăţi de 4 cai, ars pe rug, iar cenuşa lui a fost risipită în vînt.

Fapta acelui nemernic s-a întins ca o boală, încît unii, cuprinşi de furie împotriva noului rege, încă tînăr, au vrut să-i facă, şi lui, ceea ce Ravaillac îi făcuse tatălui său. Pînă şi un copil de 12 ani a cutezat să spună, în gura mare, că şi el ar avea curajul să-l ucidă pe mai tînărul rege. Judecătorii l-au condamnat la moarte, dar natura a fost mai milostivă, răzbunînd, ea însăşi, ultragiul adus de acel mic netrebnic şi luînd-o înaintea pedepsei pe care o aştepta din partea Justiţiei.

Regina nici n-a apucat să îndeplinească tot ceea ce durerea şi ura Franţei cereau de la ea, că a şi reînnoit Edictul din Nantes (Edictul din Nantes a fost dat de Henric al IV-lea, la 13 septembrie 1598, cu scopul de a reglementa condiţia legală a Bisericii Reformate din Franţa. Din punct de vedere religios, calviniştii erau liberi să-şi practice cultul oriunde fuseseră autorizaţi. Din punct de vedere politic, statul îi considera pe calvinişti ca un corp organizat, dîndu-le garanţii politice, juridice şi militare – 100 de cetăţi întărite, timp de 8 ani), încă din 22 mai, pentru a-i potoli pe hughenoţi şi a-i menţine în limitele îndatoririlor lor.

În uluirea pe care vestea morţii regelui a răspîndit-o în toate provinciile, unii au crezut – şi nu fără motiv – că pieirea sa va duce la dispariţia statului, atunci punînd mîna pe toate cetăţile întărite. Văzînd acest fapt, suverana a dat, în data de 27 mai, o hotărîre, prin care le-a poruncit făptaşilor să înapoieze ţării cetăţile întărite în starea în care se aflau atunci cînd fuseseră luate, în caz contrar riscînd să fie pedepsiţi pentru crimă de lezmajestate. Nu a îndrăznit nimeni să nu se supună acestei porunci.

În acest timp, Parlamentul, vrînd să împiedice ca maximele periculoase ce răvăşiseră mintea lui Ravaillac să producă acelaşi efect şi asupra altora, porunci Facultăţii de Teologie – prin hotărîrea din 27 mai – să delibereze, din nou, asupra decretului dat de acea facultate, în 13 decembrie 1413, prin care 141 de doctori condamnaseră nebunia şi temeritatea celor ce cutezaseră să susţină că le era îngăduit să atenteze la viaţa unui tiran, fără să aştepte sentinţa, sau porunca judecătorilor.

După 2 ani, în 1415, Conciliul din Constance a infirmat acel decret, declarînd că a atenta la bunele moravuri deschidea drum trădării, fraudei şi sperjurului şi nu putea fi menţinut decît cu riscul de a săvîrşi o erezie. La dorinţa Curţii, consiliul facultăţii s-a întrunit, în data de 4 iunie, pentru a reînnoi şi confirma vechiul decret, la care s-a adaugat un subpunct, şi anume că doctorii şi absolvenţii instituţiei de învăţămînt jurau să includă adevărul acelei doctrine în lecţiile lor şi să-l răspîndească prin predici în popor.

Cardinalul Richelieu

COMENTARII DE LA CITITORI