Asasinatele politice – o povară grea pentru România

in Polemici, controverse

Motto: ,,Iar ție, popor ingrat, nu-ți va rămîne nici măcar cenușa mea,,.(1 iunie 1946 – Mareșalul Ion Antonescu, fost conducător al Statului Român – în fața plutonului de execuție)

Istoria – pătată de sîngele crimelor politice

De-a lungul secolelor care s-au succedat, în toate societățile umane – indiferent pe care scară a dezvoltă­rii socio-umane se aflau – asasinatele politice (interpretînd sintagma ca pe o luptă pentru putere) au constituit una din cele mai barbare modalități de a crea avantaje sociale sau de a accede la funcții înalte în stat. Executate direct sau mai pe ocolite, în stil personal, prin comploturi ori sub umbrela unor organizații extremiste, asasinatele politice au generat întotdeauna răsturnări radicale de situații, chiar dacă, uneori, scopul malefic al acțiunii nu a fost atins în totalitate. Dacă luăm în considerare represaliile, în unele cazuri privite ca o armă a dreptății (fals înțeleasă, deseori), ajungem să apreciem proporțiile naționale ale acestor crime.

Pentru că titlul de mai sus face referire directă la țara noastră, vom face excepție de la cazuistica internațională a acestor exemple și vom concentra analiza pe unele spețe din Istoria modernă a României – ca un preambul la subiectul principal care a inspirat acest material.

Crimele care se încadrează în coordonatele unui asasinat politic, fie că sînt săvîrșite la comandă străină, cu o largă rețea de indivizi – unele în mîna unor organizații care urmăresc fie răsturnarea ordinii sociale și de stat, fie încetinirea dezvoltăriii unei societăți anume, în scopul acaparării unor bogății naturale – fie vor eliminarea unor personalități marcante, care pot înrîuri mersul societății – fiecare în parte și toate la un loc lasă o pată neagră asupra societății și țării în arealul cărora se petrec asemenea fapte abominabile.

Referitor la Țara noastră, din analiza surselor istorice și a documentelor din diferite epoci, cu toate că întîlnim și multe inadvertențe – diferențe în prezentarea unor cronologii și în interpretarea faptelor intrinseci – se detașează acele criterii care nu lasă dubii asupra mobilului urmărit – gradul de diferență proiectîndu-se în modalitatea de ,,operare“. Din această analiză, unele asasinate politice rămîn și astăzi învăluite în mister, mai ales privite prin prisma realizării posibilităților de acțiune, într-un cadru oficial (public), ce părea a asigura securitatea și intangibilitatea persoanei vizate spre a fi lichidată. Oricum, acest material neavînd coordonatele și nici pretenția unui studiu de specialitate, prezintă informația ca atare, cu anumite comentarii acolo unde se simte nevoia acestor completări.

De multe ori, trădați chiar de persoane de mare încredere, ori de tovarăși de luptă și de idei, sau prinși în diferite capcane, persoanele la care facem referire în rîndurile acestui material au rămas în Istoria României ca niște repere ale tristeții și neputinței acestui neam, dar și ca victime ale unor acțiuni antinaționale, retrograde și criminale: Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Barbu Catargiu, I.C. Duca, Nicolae Iorga, Armand Călinescu, Virgil Madgearu, Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășcanu, Ioan Petru Culianu, Gheorghe Argeșanu, Victor Iamandi, cei 66 de deținuți de la Jilava, foști dem­nitari, masacrați în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, de către legionari. Am lăsat la urmă din acest tabel sui-generis, în mod intenționat, 3 nume, cu rezonanțe (politice, sociale – naționale și internaționale) aparte, ceea ce le creează și un statut special, prin semnificația acțiunii acestora și a implicării lor în viața României jumătății și sfîrșitului de Secol XX: Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu.

Destinul celor 3 personaje – toate trei încadrîndu-se perfect în scala sintagmei ,,Înger și Demon“ – a cunoscut un sfîrșit tragic, marcînd Istoria acestui popor, și lăsînd numeroase semne de întrebare în legătură cu justețea horărîrii de condamnare la moarte. Totuși, schema acestui triunghi de sacrificiu pe Altarul Patriei pare în dezechilibru, prin latura pe care se înscrie liderul legionar Corneliu Zelea Codreanu.

Să detaliem această poziție.

Viitorul ,,Căpitan“ al Legiunii, Corneliu Zelea Codreanu, născut la Huși, dintr-o familie alogenă (tatăl – Ion Zelinski, mama – Eliza Brunner), s-a dovedit a fi un ins introvertit, care a aderat la mișcări anarhiste și a îmbrățișat doctrina lui Hitler, ajungînd, în anul 1924, la un grad de anarhie maximă, prin împușcarea prefectului de poliție din Iași (Manciu), chiar în sala de judecată, în cadrul unui proces în care apărea ca inculpat. Prin această crimă cu tentă politică, săvîrșită de un tînăr cu un mesaj morbid, s-a deschis o cutie a Pandorei pe scena politică românească, în epoca modernă, judecată în mod just de istoricul Neagu Djuvara: ,,Asta este marea învinuire care se aduce legionarilor: au introdus în moravurile politice românești ceva ce nu făcea parte din tradiția noastră“.

După alte manifestări rebele, copiind atît uni­formele ,,cămășilor negre“ fasciste-italiene, cît și ,,cămășile brune,, ale SA din Germania, pledînd pentru un discurs mistic-religios și xenofob, creatorul Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, decade moralicește pînă acolo încît ordonă executarea (în spitalul unde era internat pentru recuperare, în urma unei operații de apendicită) a colegului lor legionar, jurnalistul Mihai Stelescu, pentru că acesta avusese curajul să-l critice într-un articol pe ,,Căpitan”. Ca un amănunt macabru, care ne indică degradarea politicii legionare din România, sub îndrumarea malefică a lui Corneliu Zelea Codreanu, a fost ,,pedepsit” și Mihai Stelescu –  un grup de 10 legionari, studenți la Teologie (!?), au pătruns în salonul de spital și au descărcat în bolnav… 120 de gloanțe, după care i-au aplicat în cap mai multe lovituri cu un topor!

După atîtea năbădăi în comportament – tocmai din partea celui care se legitimase ca salvator al poporului român – a venit și scadența. În urma unui răspuns dat lui Nicolae Iorga (care criticase în termeni duri Mișcarea Legionară), Corneliu Zelea Codreanu este judecat și condamnat, în final, la 10 ani de muncă forțată, pentru ultraj adus unui demnitar aflat în exercițiul funcțiunii. În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, în pădurea Tîncăbești (la 30 de km. de București), în timp ce era transportat, împreună cu alți 13 legionari, la închisoarea Jilava, C.Z.Codreanu este omorît prin strangulare, aceeași soartă avînd-o și colegii lui.

Motivul suprimării grupului de legionari, prezentat de oficialități, a fost acela de încercare de evadare, dar, din mărturiile participanților reiese că a fost vorba de o execuție la ordinul dat de Carol al II-lea.

Dacă în privința legionarului Corneliu Zelea Codreanu ne-am putut edifica cu motivația morală – neexis­tînd, însă, o hotărîre judecătorească în această speță – de a-i suprima viața, în cazul celor doi foști conducători de stat – Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu – oportunitatea uciderii lor, dar, mai ales, simulacrul de proces de care au avut parte, crează o mare dilemă juridică, lăsînd în urmă – iată, după 8, și respectiv, 3 decenii – multiple semne de întrebare. Chiar dacă putem fi de acord că Istoria este plină de enigme ce se așteaptă a fi dezlegate pe scala timpului, enigma condamnării la moarte a celor doi șefi de stat și comandanți ai Oștirii Române poartă pecetea unor acte de răzbunare – ca măsură de plată din partea unor personalități (sau camarile) dominate de Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, pe cînd se aflau la putere, și de umilire a unor personaje din jurul celor doi.

Fără a citi printre rînduri, numele acelor călăi vor rămîne înscrise cu litere negre în Cartea trădării Neamului: Regele Mihai și Ion Iliescu, ajutați de un anturaj dubios și, în cel de-al doilea exemplu, alogen, cu ură fățișă față de români. Ion Antonescu, după ce se luptase cu năbădăiosul Carol al II-lea, cu Elena Lupescu, cu Mișcarea Legionară (pe care, culmea – chiar el o promovase la guvernare), cu șefii partidelor politice, care nu-l înțelegeau – emite istoricul Ordin ,,Ostași! Vă ordon: treceți Prutul!”, la 22 iunie 1941 visînd eliberarea și întoarcerea la Patria-Mamă a pămînturilor românești dintre Prut și Nistru. N-a fost să fie așa, cel de-al doilea război mondial a luat o altă turnură, Antonescu căzînd în lațul întins de Regele Mihai, arestat și predat rușilor.

Fără a se ține cont de negocierile înaintate, purtate pe canale diplomatice, la inițiativa Mareșalului, la Ankara și Stockholm, pentru un armistițiu cu Aliații – rezultat ce ar fi creat alt statut României, la încheierea păcii – Ion Antonescu a fost judecat ca un criminal de război, și condamnat la moarte, sentința fiind pusă în aplicare, în Fortul Jilava, la 1 iunie 1946. Regele Mihai – decorat de Guvernul sovietic cu cea mai înaltă decorație a URSS, și primind cadou un avion – a refuzat să semneze grațierea sau comutarea pedepsei capitale, în urma scrisorii trimisă de Maria Antonescu (Mareșalul, demn, nu a înaintat o asemenea cerere).

Au rămas memorabile cuvintele fostului conducător al statului, rostite înainte de a fi împușcat: ,,Iar ție, popor ingrat, nu-ți va rămîne nici măcar cenușa mea”.

După 1989, noile instanțe judecătorești din România s-au apucat să tulbure somnul Mareșalului, contestînd sentința din 17 mai 1946, cu unele modificări (Curtea de Apel București – 5 decembrie 2006). Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție a intentat recurs, astfel că, la 6 mai 2008, a anulat sentința Curții de Apel București, respingînd definitiv cererea de revizuire a sentinței date de Tribunalul Poporului din București, la 17 mai 1946 (de condamnare la moarte a lui Ion Antonescu).

După cum se poate constata, nu a intervenit nici o schimbare în optica Justiției românești (democratice) de azi și cea a Justiției din 1946, în care dicta soția lui Silviu Brucan, Alexandra Sidorovici în ceea ce privește ,,vina” lui Antonescu de a aduce înapoi Basarabia! În acest fel, cuvintele Mareșalului, rostite în fața plutonului de execuție, își află acoperirea în faptele românilor de azi…

Povestea celuilalt conducător de stat, condamnat la moarte de un așa-zis Tribunal (aflat tot sub influența unor ,,români” ca Silviu Brucan), este și mai terifiantă, culminînd cu executarea sentinței chiar în Sfînta zi de Crăciun – în stilul celui mai barbar trib dintr-o îndepărtată insulă din ocean! Cu motive puerile (și inventate), fără a avea dreptul la o apărare legitimă, și într-o grabă suspectă, Nicolae Ceaușescu a fost judecat într-o cazarmă din Tîrgoviște, și împușcat lîngă peretele acelei unități militare, mai rău ca un cîine de pripas.

Ceaușescu n-a avut inspirația lui Antonescu de a ,,gratula” poporul român cu sintagma de ingrat, dimpotrivă – el a tot așteptat, în naivitatea lui de țăran din Scorniceștii Oltului, să fie salvat de popor, acel popor care îl ovaționa la scară națională și care-i înălța ode și cîntece. Dovedindu-se, și de data aceasta, ingrat, poporul român a jucat sîrba pe cadavrul și pe amintirea conducătorului care-l scosese la lumină din negura deceniilor păstorite de o regalitate străină de neam și țară.

Astăzi sîntem un popor din care o treime se află în bejenie, prin țările lumii, căutînd un coltuc de pîine, sclavi moderni ai începutului de Mileniu III. Poate că suportăm și blestemul conducătorului împușcat – culmea – în numele poporului! – în ziua de Crăciun a anului 1989…

80 de ani de la crima de pe podul Elefterie

21 septembrie 1939. O zi obișnuită, de toamnă, puțin după ora 13. Armand Călinescu, primul-ministru al Guvernului României, se întorcea de la o ședință de la Marele Stat Major, făcînd drumul spre locuința sa din Cartierul Cotroceni, drum ce traversa Dîmbovița, în prelungirea bulevardului Kalinderu (azi, strada Știrbei Vodă), intrînd pe podul Elefterie. În limuzină – un Cadillac negru – în afară de șeful guvernului, se mai aflau șoferul și agentul de pază, Radu Androne. Nimeni din mașina oficială nu a observat automobilul care-i urmărea de o bună bucată de drum. În punctul descris mai sus, șoferul mașinii urmăritoare, Miti Dumitrescu, accelerează, trage brusc de volan și izbește, în aripa din spate-dreapta, limuzina guvernamentală. În același timp, din față apare o căruță încărcată cu fîn, care-i taie calea, iar impactul nu poate fi evitat: Cadillacul se oprește pe partea stîngă a străzii, în poziție oblică față de direcția de înaintare.

Din acest moment, lucrurile se petrec într-o viteză uluitoare, fapt ce demonstrează punerea la cale a asasinatului pînă în cele mai mici amănunte: agentul coboară să vadă ce se întîmplă, și pînă să scoată pistolul, cade împușcat. Aceeași soartă o are și primul-ministru – cînd a vrut să deschidă portiera mașinii, din 6 revolvere o ploaie de gloanțe s-au abătut asupra sa, acesta căzînd ciuruit pe pavaj. În corpul și în capul omului de stat aveau să se descopere peste 20 de gloanțe trase de echipa morții din acea zi. Era ora 14, și misiunea criminală fusese îndeplinită conform planului.

Cine era Armand Călinescu, și de ce fusese suprimat atît de brutal?

Născut la Pitești (1893), într-o familie de români cu avere, Armand Călinescu dobîndise, în tinerețe, o pregătire solidă, fiind licențiat în Filosofie, doctor în Drept și în Științe Economice și Politice, la București și Paris. Intrînd de tînăr în politică (Partidul Țărănesc, devenit apoi Partidul Național Țărănesc), Armand Călinescu este de partea valorilor naționale, manifestînd împotriva organizațiilor de extremă dreaptă, confirmînd poziția sa în toate funcțiile politice pe care le-a ocupat în România: prefect de Argeș, subsecretar de stat la Interne, ministru de Interne, vicepreședinte și apoi președinte al Consiliului de Miniștri (premier), ad-interim la Armată și la Educație Națională.

Odată cu declanșarea celui de-al doilea război mondial, la 1 septembrie 1939, Guvernul României face cunoscută poziția sa de neutralitate, printr-un comunicat în care se stipula, printre altele: ,,În ceea ce privește politica externă, sîntem hotărîți a păstra mai departe atitudinea pașnică de pînă acum, urmărind buna înțelegere cu toți vecinii țării. În acest spirit, guvernul e gata să reînnoiască propunerea pentru încheierea unui pact de neagresiune. Totodată, însă, guvernul veghează la siguranța intereselor naționale și a luat măsurile necesare pentru a face față nevoilor apărării fruntariilor”.

Garda de Fier îl ura pe Armand Călinescu, sub domnia sa la Interne fusese executat Corneliu Zelea Codreanu, în pădurea de la Tîncăbești. În acest sens, amenințările nu au întîrziat să apară – atît la cabinet cît și la domiciliu primește mesaje de amenințare cu moartea, dezvăluind intențiile malefice ale ,,Cămășilor verzi”. La un moment dat, s-a încercat răpirea fiului primului-ministru, acțiune ratată (se urmărea eliberarea copilului în schimbul eliberării din închisoare a unor fruntași legionari).

Conform documentelor descoperite după atentat, precum și declarațiilor unor membri marcanți ai Mișcării Legionare, hotărîrea de suprimare a lui Armand Călinescu se clocise la Berlin, în anturajul șefilor spionajului militar german, cu participarea lui Horia Sima. La pachet, acțiunea criminală îi viza pe Carol al II-lea, Armand Călinescu și Gabriel Marinescu – toți considerați a fi dușmanii înrăiți ai Gărzii de Fier. În luna septembrie, trec în mod fraudulos granița în România mai mulți legionari de frunte (Horia Sima, Dumitru Dumitrescu), se întîlnesc în case clandestine și pun la cale scenariul, descris la începutul acestui capitol.

După asasinarea lui Armand Călinescu și a agentului său de pază (șoferul reușise să fugă), echipa morții are curajul de a se deplasa la postul public de radio, unde, după ce rănește militari din pază și lucrători din Radio, care încercau să-i oprească, intră în studio, întrerupe emisiunea, și, prin Traian Popescu, anunță la microfon: ,,Primul-Ministru Armand Călinescua fost omorît. El a fost executat astăzi de o echipă de legionari”. Plutonul de gardă de la Radio reacționează, îi înconjoară și îi somează pe atacatori, aceștia depun armele și se predau.

Finalul, devenit public, este cunoscut – membri din echipa morții (Dumitru Dumitrescu, Traian Popescu, Cezar Popescu, Ion Moldoveanu, Ion Vasiliu, Ion Ionescu), cărora li s-au alăturat complicii, arestați între timp de poliție, au fost împușcați imediat, fără judecată, cadavrele acestora fiind lăsate mai multe zile chiar în locul în care fusese ucis primul-ministru. Alături, o pancartă avertiza trecătorii despre ce va urma: ,,Aceasta va fi de azi înainte soarta asasinilor trădători de țară”. Ca represalii, în multe piețe din unele orașe din țară au fost executați legionari (300), determinîndu-l pe fruntașul legionar Ștefan Palaghiță, să afirme: ,,Împușcarea lui Armand Călinescu, la 21 septembrie 1939, ne-a costat uciderea aproape a întregii elite legionare, zdruncinînd extraordinar ierarhia mișcării”.

Chiar dacă închidem Cartea de Istorie a Neamului, pe filele ei se văd pete de sînge. Ne-am omorît singuri conducătorii. Sau ajutați de dușmani, prin acte de trădări și comploturi: Burebista, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Ion Antonescu, Nicolae Ceaușescu. Chiar și pe Alexandru Ioan Cuza (prin surghiunul obligat, în urma unei lovituri de palat), l-am trimis la moarte, printre străini, aducînd în locul acestuia un conducător străin de Țară, de Neam și de Religie.

Cît va mai putea Țara să ducă pe umeri dureroasa povară a asasinatelor politice?

GEO CIOLCAN

Păreri și opinii