ATENŢIE LA UNGARIA! (IV)

in Lecturi la lumina ceaiului

Analiza tuturor datelor de care dispunem, asociatã cu interpretãrile unor specialişti români de cea mai înaltã clasã, justificã presupunerea cã toate aceste acţiuni anti-româneşti sînt dirijate de la cel mai înalt nivel de cercuri naţionalist-iredentiste şi revanşarde din Ungaria. Ele se desfãşoarã pe baza unui plan politic şi militar unic, avînd ca obiective urmãtoarele:

1) Culegerea de date şi informaţii din şi despre România, din toate domeniile de activitate, pe baza cãrora sã se poatã stabili cãile şi modalitãţile de acaparare a Transilvaniei. 2) Readucerea, în atenţia opiniei publice mondiale, a pretinsei injustiţii fãcute Ungariei, prin nerecunoaşterea Diktatului de la Viena, 3) Incitarea etnicilor maghiari din România şi angrenarea lor la acţiuni antistatale, pentru început secrete, apoi la suprafaţã. 4) Realizarea de alianţe politice şi militare, care sã sprijine pretenţiile teritoriale ungare. 5) În ultimã instanţã, dacã va fi nevoie, declanşarea unei agresiuni armate împotriva României. În aceastã privinţã, înşişi ungurii nu s-au hotãrît, aşteaptã sã vadã cum va evolua situaţia internaţionalã: este vorba fie de ocuparea prin forţã a zonei, fie de declanşarea unor provocãri sîngeroase, acoperite de o propagandã internaţionalã, Cumpãratã din timp, pentru supunerea cazului unei comisii de arbitraj, urmînd ca, în final, Transilvania sã fie scoasã din componenţa României. Agitarea spiritului belicos al unor maghiari nu mai este un secret – am primit, de pildã, numeroase informaţii, la redacţie, privind veritabile scene de isterie, petrecute în preajma Anului Nou 1990, în unele mari restaurante budapestane, unde bande de indivizi beţi cîntau marşuri fascist-iredentiste, precum şi un faimos refren din opereta „Contesa Maritza“, care se încheia cu leit-motivul adaptat „Şi-am sã trec cu tancul peste România!“ – reluat în cor, de toatã lumea, pînã la epuizare. Asta încã n-ar fi nimic, sã zicem cã e vorba de paranoia unor indivizi beţi, deşi aşa ceva configureazã o mentalitate, o stare de spirit. Ce ne facem, însã, cu preocupãrile de acum cunoscute ale ungurilor de a procura uniforme militare româneşti? E vorba, desigur, de tentativa de compromitere a Armatei Române.  Aceste veşminte ar putea fi folosite de grupuri ostile, care ar ataca, prin surprindere, obiective de pe teritoriul ungar, în zona de frontierã cu România, oferind pretextul unei riposte armate. Istoria, cînd se repetã, devine ironicã – amintiţi-vã cã, în preajma zilei de 1 septembrie 1939, hitleriştii au înscenat ceva similar Poloniei. Concomitent cu declanşarea unor atacuri armate pe direcţia Poarta Mureşului, dar şi pe direcţia Oradea-Cluj-Braşov (pentru inducerea în eroare a comandanţilor militari români), grupurile paramilitare infiltrate şi cele formate din etnicii maghiari din Transilvania ar putea desfãşura acţiuni specifice militare şi de comando, în spatele frontului. Din datele pe care le avem pînã acum, rezultã cã cele mai probabile sînt: blocarea arterelor rutiere, distrugerea sistemului de telecomunicaţii şi a depozitelor, atacarea cazãrmilor, ocuparea principalelor clãdiri ale administraţiei şi puterii locale, luarea sub control a staţiilor radio şi T.V., executarea bruiajului radioelectronic de imitare, mascare şi neutralizare, sabotarea unitãţilor economice cu producţie specialã. Specialiştii cu care ne-am consultat, şi care ştiu în detaliu şi vestitul Plan Werth, din 1939 (pe care Ungaria se pare cã vrea sã-l repete acum la o scarã superioarã), apreciazã cã aceste forţe duşmãnoase pot acorda atenţie sporitã Vãii Prahovei (importantã cale de comunicaţie pentru aprovizionarea trupelor româneşti din Transilvania), precum şi judeţului Braşov, ca zonã de concentrare a rezervelor – tocmai pentru cã aceasta din urmã este, prin tradiţie, puternic apãratã antiaerian, aşa cã se va încerca un plan strategic, pe care l-aş numi orizontal.

Dar, sã mergem mai departe cu eşalonarea tuturor informaţiilor „rãsuflate“, din Budapesta. Urmaşii acelora care i-au ars de vii pe români, întorcîndu-i cu furca şi carigea, ca sã se perpeleascã mai bine, care au rãstignit preoţi ortodocşi pe uşi de biserici şi au spintecat burţile femeilor însãrcinate – nu se putea sã nu evolueze, sã nu fie receptivi la cel mai modern armament, în acest sens, este grãitoare curtea asiduã pe care Ungaria o face organismului NATO – din a cãrui înzestrare nu este exclus sã capete arme şi tehnicã de luptã de ultimul rãcnet, pe care România nu le posedã. Am mai scris despre încercãrile de a fi introduse în România arme şi muniţii. Auzim cã în Ungaria se apreciazã cã n-ar fi exclus amestecul, în aceastã criminalã îndeletnicire, a organizaţiei extremiste maghiare „Comandorul Morţii“ – care, afirmã unii cetãţeni din ţara vecinã, ar fi fost implicatã în evenimentele tragice de la Tg. Mureş. Aceastã organizaţie are un vãdit caracter anti-românesc, membrii ei fiind pregãtiţi în tabere speciale din Germania, lîngã Köln, unde instructori horthyşti îi îndoctrineazã cu idei de genul „Poporul Român este duşmanul de temut al naţiunii maghiare“. Aceastã organizaţie – care exercitã presiuni şi asupra autoritãţilor ungare, în cazul în care nu sprijinã cererile maghiarilor din Ardeal – este finanţatã şi coordonatã de cãtre emigraţia conaţionalã din Occident. Le vom face un pustiu de bine şi îi vom informa pe urmaşii „gardei zdrenţãroşilor“ cã ştim de existenţa aderenţilor lor în principalele oraşe ardelene din judeţele Mureş, Covasna, Harghita şi Sãlaj. În faţa acestei vaste reţele a morţii, pe care o urzesc extremiştii unguri, pas cu pas, avem tãria şi luciditatea sã declarãm: nu-i nimic, organizaţi-vã, mai faceţi cîteva miliarde de dolari datorii externe, pentru cã, oricum, n-aveţi nici un spor, cu toate armele voastre sofisticate, uite cã nu v-a ajutat Dumnezeu nici înainte, n-o sã vã ajute nici acum, nu veţi reuşi decît sã vã spurce umanitatea din nou şi sã adeveriţi cã naţia maghiarã dã cel mai mare procent de sinucigaşi în lume – pentru cã ceea ce faceţi voi acum e sinucidere curatã. Şi sã vã mai spunem o vorbã, din înţelepciunea opincarilor pe care voi, nobilii grãjdari, îi dispreţuiţi atît: şarpele, cînd îl doare capul, iese la drumul mare! Dar, haideţi sã detaliem împreunã toate articulaţiile probabilitãţii unui atac militar al Ungariei asupra României. La ora actualã, cel puţin în acest an, aplicarea acestui scenariu nu pare credibilã, din urmãtoarele motive: 1) Ar deteriora rapid imaginea Ungariei în rîndul opiniei publice internaţionale, imagine şi aşa falsã, construitã cu multe eforturi financiare, cu daruri scumpe şi un neobosit proxenetism cu „patrioate“ – cînd erau ruşii puternici, politicienii de la Budapesta îi linguşeau pe ruşi, se ridicã Germania unificatã, hop şi ei, şi-au adus aminte cã au mai avut în acest secol douã alianţe, cu Germania, în primul şi în cel de-al II-lea rãzboi mondial, mãcar cã au fost dezastruoase pentru ambele pãrţi;

2) Disproporţia în raportul de forţe clasic cu România dezavantajeazã Ungaria. Ne vedem nevoiţi sã mai informãm o datã opinia publicã asupra celor douã evenimente majore din cronica relaţiilor prieteneşti româno-ungare, din acest secol: am ocupat (pardon, am eliberat) Budapesta de douã ori, atît în 1919, cînd am scãpat Ungaria şi Europa civilizatã de filoxera roşie a revoluţiei bolşevice, condusã de agentul lui Denin, pe nume Bela Kuhn, cît şi în 1945, cînd i-am scãpat pe fraţii noştri unguri de fraţii lor hitlerişti. Tare mã tem cã, în ritmul acesta, dacã tot sîntem zgîndãriţi la infinit, vom mai face un galop de sãnãtate pînã în acel minunat oraş al ceardaşului şi al femeilor disponibile, şi acolo vom rãmîne o perioadã, ca sã mai asigurãm pacea în aceastã zonã, mãcar pînã în anul 2000 – nu dorim sã se ajungã pînã aici, nimãnui nu-i plac campaniile militare, dar, în faţa alternativei Ungurii la Bucureşti sau Românii la Budapesta, vã daţi seama ce variantã vom alege şi care-i muzica aceea care ne place nouã… Aşa cã, fiţi cu luare aminte, dragi aventurieri maghiari, nu rupeţi tratatele de pace statornicite dupã fiecare rãzboi mondial, cã nu vã vedem bine;

3) Deocamdatã, cele douã state fac parte din Tratatul de la Varşovia, iar prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul Ungariei acţioneazã ca un factor descurajant pentru vreo eventualã agresiune. Deşi URSS-ul se liberalizeazã într-un ritm formidabil, totuşi, Moscovei nu-i plac isteriile fasciste şi revanşarde; 4) Liderii extremişti maghiari îşi dau seama cã o eventualã agresiune armatã ar determina represalii excepţionale din partea Statului Român, forţat de opinia publicã sã acţioneze în conformitate cu idealurile naţionale dintotdeauna; este luatã în calcul şi situaţia minoritãţii maghiare din România, apreciatã cam la 1,5 milioane de persoane, ca şi aceea a liderilor politici unguri, de la noi din ţarã, ale cãror dosare de instigatori sînt de pe acum deosebit de voluminoase. Oricum, ar fi bine ca minţile înfierbîntate ale unora dintre capii revanşismului unguresc sã se trezeascã în ceasul al 11-lea şi sã-şi dea seama cã orice tentativã de acest gen, sau de altul, va declanşa un rãzboi total, pustiitor, în care ei vor plãti primii, linşaţi de propria populaţie, pe care vor s-o tragã în prãpastie. Deci, am discutat pînã acum variantele şi condiţiile în care Ungaria nu va ataca România. Trecem mai departe, la dezarticularea scenariului în care Ungaria va ataca, totuşi, România. Nu înainte de a ne avertiza cititorii cã tot ceea ce publicãm acum sînt probleme şi discuţii reale, luate în calcul de cãtre unii factori din Budapesta şi de cãtre extremiştii maghiari din alte ţãri ale lumii, inclusiv din România. N-o avea multe ţãrişoara noastrã la ora de faţã, recunoaştem, lipsesc alimentele şi alte bunuri, dar un lucru trebuie sã acceptãm: avem informaţii din belşug, aici, în prispa Balcanilor şi la doi paşi de Byzanţ se cam ştie totul! Istoricii ne confirmã cã, între cele douã rãzboaie mondiale, principalul obiectiv al Budapestei era cucerirea Transilvaniei, prin forţã. Capii maghiari au aşteptat, însã, condiţiile prielnice pentru prãbuşirea conducerii politico-militare a României acelor ani. Aceste condiţii erau: a) izbucnirea unei revoluţii şi instalarea unui vid de putere; b) destrãmarea Armatei Române, ca urmare a Revoluţiei, la modul în care s-au întîmplat lucrurile în Rusia revoluţionarã a anului 1917; c) înfrîngerea României într-un conflict la celelalte frontiere, mai ales la graniţa cu Uniunea Sovieticã. Şi tocmai pentru cã Istoria trebuie sã fie cartea noastrã de cãpãtîi, vom vedea cum încep sã semene evenimentele de acum cu ceea ce fãceau ungurii între cele douã rãzboaie mondiale. Arhivele secrete au început sã-şi etaleze tainele, aşa cã mari secrete nu prea mai sînt, dupã mai bine de 50 de ani de atunci. În scopul finalizãrii cu succes a agresiunii împotriva României, Ungaria a desfãşurat, în perioada interbelicã, o intensã activitate informativã, pregãtind şi o complexã reţea de formaţiuni paramilitare. Acestea erau mascate sub diverse firme legale, asociaţii culturale etc. – cele mai multe erau, însã, clandestine. Ele erau destinate sã intre în acţiune la semnalul Budapestei, procedînd la: atacarea sediilor organelor în care funcţiona puterea de stat; dezorganizarea vieţii economice; distrugerea comunicaţiilor Armatei Române, atacarea „centrilor nervoşi“ ai acesteia (comandamente, state majore etc.), precum şi desfãşurarea unui rãzboi de guerillã, în spatele liniei frontului. Astãzi, nu mai este un secret cã, atît MADOSZ, cît şi PCR colcãiau de agenţi ai Budapestei, unii dintre ei fãcînd un joc dublu, fiind instigaţi şi plãtiţi şi de Moscova. Iar rezultatul s-a vãzut, şi a fost cu atît mai tragic şi mai condamnabil, cu cît forţele sãnãtoase ale ţãrii au atras mereu atenţia asupra pericolului unguresc – România a fost împinsã în fundãtura tenebroasã a Diktatului de la Viena, dupã ce Ungaria şi alte forţe o izolaserã complet pe plan internaţional. Vrea cineva ca în aceastã ţarã sã se repete acum cea mai neagrã paginã din Istoria României? Sã facã un pas în faţã!… Iatã, dupã 50 de ani, cam ce ar fi în minţile aburite ale iredentiştilor maghiari. Ei aşteaptã o înrãutãţire galopantã a situaţiei economice generale şi creşterea paroxisticã a tensiunii sociale în România. Toate acestea ar determina, ca şi în decembrie 1989, o ieşire a populaţiei în stradã şi paralizarea sau abdicarea Puterii, adicã vidul de Putere. Prin instrumentarea sabotajelor şi a exploziilor tot mai numeroase, prin grevele în care, ca prin minune, tot lideri maghiari întîlneşti (fie la puşcãria Gherla, fie în portul Constanţa), prin infiltrarea masivã în rîndurile minerilor, în zilele de 14 – 15 iunie 1990, a ungurilor, care s-au întrecut în sãlbãticii (aşa cum a început sã se lãmureascã şi Comisia Parlamentarã de Anchetã a acelor evenimente, asta e surpriza cea mare!) – prin toate acestea, şi prin multe altele, ungurii au grijã sã stãm în permanenţã pe un butoi de pulbere. Îi mai ajutã şi nenorociţii noştri de trãdãtori de Neam şi Ţarã, care, pentru o excursie în Insula Margareta, un pat cu suflet şi vreun hîrb de maşinã, luatã de pe la talcioc, şi-ar vinde sufletul diavolului. Pe cine supãrã, oare, adevãrul? Vom analiza acum circumstanţele şi pretextele unei eventuale intervenţii militare maghiare în România, în condiţiile vidului de putere:

1) Protejarea minoritãţii maghiare, la solicitarea reprezentanţilor acesteia, dirijaţi de Budapesta.

2) Sprijinirea, chipurile, a unei noi conduceri politice în România, eventual la solicitarea acesteia. Existã indicii clare cã „strategii“ Budapestei urmãresc sã punã comunitatea internaţionalã în faţa unui fapt împlinit, Budapesta angajîndu-se la o retragere a trupelor sale din Transilvania, doar pînã la o anumitã linie. Mai sîntem informaţi cã, în a- ceste circumstanţe, Budapesta ar solicita contingente ONU pentru „localizarea“ conflictului şi supravegherea încetãrii focului. Se mai apreciazã cã Budapesta poate recurge la retragerea trupelor sale dincolo de actuala frontierã, cu condiţia ca „problema“ Transilvaniei sã facã obiectul unui arbitraj internaţional.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 28 septembrie 1990)

COMENTARII DE LA CITITORI