Attila Hunul

in Lecturi la lumina ceaiului

Attila Hunul a fost o mare pacoste, dar mai sînt şi alţii, din belşug. Nu trebuie sã-l acuzaţi pe el pentru toate necazurile voastre, pentru cã mare parte din ele sînt din vina voastrã, şi cu cît vã daţi seama mai repede de asta, cu-atît e mai bine pentru voi. A fost învinuit pînã şi de cãderea Romei, chiar dacã el, pe-atunci, nici nu era prin preajmã. Nu mai ştiu exact de ce-a cãzut Roma. Este, probabil, unul dintre acele lucruri care, pur şi simplu, se întîmplã.

Hunii erau nişte nomazi din Asia care, în Secolul al IV-lea, au nãvãlit cãlare pe poneii lor rãpciugoşi în Europa şi-au pornit un val de crime. Au fost identificaţi cu Hiung-nu, un trib de venetici ce-a ocupat Mongolia pe timpul domniei lui Shi-Huang-ti, dar încep sã mã cam îndoiesc de asta. Cãlãreau din loc în loc, în cãutare de pãşuni, jaf şi pradã, şi ajunseserã prea departe cu toate acestea ca sã se mai opreascã. Hunii erau nişte creaturi hidoase. Îşi turteau nasul cu ajutorul unor scîndurele fixate cu fîşii de pînzã şi-şi crestau faţa încã din copilãrie, ca sã nu mai trebuiascã sã se radã niciodatã. În timpul pe care-l cîştigau nebãrbierindu-se, puteau sã-şi mai turteascã niţel nasurile. Uneori, cîte un hun mascul şi unul femelã se-ndrãgosteau, se cãsãtoreau şi toatã suflarea se întreba ce vãzuserã unul la celãlalt. Se hrãneau cu carne şi lapte de iapã şi se-mbrãcau cu piei de şoareci de cîmp. Hunii erau mai mici de staturã decît majoritatea oamenilor, iar şoarecii de cîmp erau, pe-atunci, mai mari. Întrebaţi fiind cine sînt, rãspundeau ceva ce suna ca nechezatul unui cal şi se credea cã încercau sã spunã cã sînt huni, sau Hiung-nu. Romanii spuneau cã hunii nu sînt oameni, ceea ce nu era decît parţial adevãrat. Ca în oricare altã comunitate umanã, unii sînt oameni, alţii mai puţin. Cînd hunii au venit prima oarã în Europa, i-au supus pe alani şi pe heruli, apoi i-au tot sîcîit pe ostrogoţi şi pe vizigoţi, nişte teutoni simpli şi stîngaci, care duseserã pînã atunci o viaţã farã griji. Într-o zi îi împingeau pe ostrogoţi dincolo de Dunãre, într-alta îi împingeau înapoi. Apoi întindeau corturile şi îşi mai turteau niţeluş nasurile. Ostrogoţii şi vizigoţii erau într-atît de asemãnãtori încît era imposibil, pentru un profan, sã-i deosebeascã şi, chiar de-ar fi putut, ce-ar fi fãcut cu asdingii, silingii şi cu gepizii, ca sã nu mai vorbim de angli, saxoni, de iuţi sau de lituanieni. Enumeraţi, vã rog, trei mãrfuri exportate de gepizi. Numiţi mãcar una!

Attila era fiul lui Mundzuk cel Urît, regele hunilor. S-a nãscut undeva, în Balcani, prin preajma anului 395 d. Chr. Cînd era numai de-o şchioapã, avea un chip atît de hidos încît nici mãcar maicã-sa nu ştia ce sã-i facã. Ea credea c-o sã creascã şi-o sã-i treacã, dar cu cît îi turtea nasul mai tare, cu-atît arãta mai rãu. La 6 ani a cîştigat Campionatul Naţional de Strîmbãturi. Aţi ghicit – el nu se strîmba.

În 433 d. Chr., la moartea regelui Rugila, cel ce-i urmase lui Mundzuk, Attila şi fratele sãu Bleda au devenit, împreunã, conducãtori ai hunilor. Attila i-a avut, foarte curînd, pe rugi, ostrogoţi şi gepizi la degetul mic. Imperiul sãu hun se-ntindea de la munte pînã la mare, şi lucrurile au mers ca pe roate aproape 20 de ani. Mã rog, pentru huni. De cîte ori se uita Attila chiorîş la vreun trib, acesta lãsa totul baltã şi fugea mîncînd pãmîntul. Dupã asta, el punea mîna pe tot ce se putea.

Una dintre principalele surse de venit ale lui Attila era Theodosius al II-lea, împãrat al Imperiului Roman de Rãsãrit. Theodosius, un suflet timid, auzise atît de multe despre huni, încît îi plãtea foarte bine ca sã stea departe de Constantinopol. Prima oarã cînd a vãzut chipul lui Attila, a dublat plata anualã, aducînd-o la 700 de pfunzi de aur. Cîţiva ani mai tîrziu, cînd Attila s-a mai strîmbat niţeluş la el, Theodosius a fost de acord sã-i dea de 3 ori pe cît îi dãduse, plus un bonus de 6.000 de pfunzi, dacã nu-i mai vedea niciodatã faţa. Succesorul lui Theodosius n-a mai colaborat, dar dragostea – nu-i aşa? – gãseşte mereu o cale.

Se pare cã Attila primise o scrisoare de la Honoria, sora lui Valentinian al III-lea, împãratul Imperiului Roman de Apus, în care aceasta îl ruga sã vinã în Italia, s-o salveze dintr-o situaţie compromiţãtoare. Fusese prinsã ţinîndu-se de mînã cu Eugeniu, valetul ei, iar rudele, hotãrîte sã n-o lase sã aibã parte de nici o distracţie în viaţã, o condamnaserã sã se mãrite cu Flavius Bassus Herculanus, un senator în vîrstã, cu un caracter de mai mare dragul, dar cam neputincios. Deşi era cam zburdalnicã din fire, Honoria era şi destul de simpluţã, şi mai şi suferea, pe deasupra, de o isterie de speriat, provocatã de o vizitã pe care trebuia s-o facã la Constantinopole, împreunã cu evlavioasa sorã a lui Theodosius al II-lea şi cu alte fete preocupate de rugãciuni, posturi, priveghiuri, şi jurate, toate, sã-şi pãstreze virginitatea pînã la moarte. Se gîndise cã mãritişul cu Flavius ar putea sã fie ceva asemãnãtor şi n-a putut sã suporte ideea.

Attila avea deja 300 de neveste, dar a hotãrît cã, dacã tot poate sã şantajeze familia Honoriei, de ce sã nu cureţe şi Vestul, de vreme ce Estul tot nu mai era la fel de profitabil. Din moment ce ea trimisese un inel împreunã cu mesajul, el a decis cã e o propunere de cãsãtorie şi a cerut-o pe Honoria de mireasã, dimpreunã cu jumãtate din ţinuturile de sub stãpînirea lui Valentinian, pe post de zestre. L-au refuzat, aşa cum se şi aşteptase.

Astfel, Attila a invadat Galia în 451 d.Chr., cu o armatã de rugieni, scirieni, ostrogoţi şi cine ştie mai ce, jefuind, violînd si incendiind totul în cale. A fost înfrînt la Chalons de cãtre Aetius, un general roman, şi de Theodoric, regele vizigoţilor. Attila s-a întors anul urmãtor, tot mormãind ceva, cum cã ar fi fost încã logodit cu Honoria şi cum cã nu putea suporta s-o vadã asupritã. Papa Leon cel Mare s-a întîlnit cu el în faţa porţilor Romei şi l-a muştruluit bine, iar Attila s-a întors cu coada-ntre picioare înapoi în ţara lui Dracula şi asta a fost cam tot. Din tentativa Honoriei de a-şi lua viaţa în propriile mîini n-a ieşit nimic. Au închis-o undeva, bine, pentru tot restul zilelor. Ce anume i-a spus Leon cel Mare lui Attila, de l-a determinat sã-şi strîngã catrafusele şi sã plece în aşa mare grabã, n-a fost fãcut public niciodatã. Teoria mea e cã o terţã persoanã, poate Valentinian, i-a strecurat în buzunar tot aurul pe care-1 putea duce, atît de mult încît puteai la fel de bine sã-i zici „zestrea Honoriei“. Pot adãuga cã, în aceastã privinţã, sînt secondat şi de dl. Gibbon. Desigur, nu facem altceva decît sã dãm cu presupusul.

Attila avea acum în jur de 60 de ani. Mintea îi slãbea pe zi ce trece, aşa cã s-a hotãrît sã se cãsãtoreascã din nou, simţindu-se îngrozitor de neînţeles în toate cele 300 de mariaje. Astfel încît a luat-o pe Ildico, sau Hilda, o minunatã blondinã, pe ai cãrei pãrinţi tocmai îi mãcelãrise în Galia. În dimineaţa urmãtoare, a fost gãsit mort în pat. Ildico şedea uitîndu-se fix la cadavru şi sporovãia într-o limbã ciudatã. Atunci cînd au întrebat-o dacã şi-a omorît soţul, a continuat sã împroaşte cu umlauturi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Au lãsat-o baltã, şi nimeni nu ştie nici pînã acum ce s-a întîmplat în acea noapte de iunie. S-ar putea sã fi fost un infarct.

A fost îngropat în 3 sicriuri – unul de aur, altul de argint şi al treilea de fier, iar la înmormîntare s-au rostit cîteva vorbe meşteşugite. Hunii au mai dus-o încã vreo cîţiva ani sub conducerea celor 6 fii mult-iubiţi ai lui Attila: Ellak, Denghizik, Emnedzar, Uzindar, Geisen şi Ernak, sau Ernie. Dar au tot slãbit în putere, pînã cînd au fost nimiciţi de iguri.

Cuceritorul Atilla n-a fost altceva decît un balon de sãpun. Înfãţişarea nu l-a ajutat dintru început, iar maniera lui de abordare a problemelor mondiale era cam din topor. N-a pretins niciodatã cã ar fi altceva decît un coţcar, atitudine care nu şade deloc bine unui mare personaj al istoriei. Îi plãcea sã fie numit Biciul lui Dumnezeu, dar pentru mine e doar Bãtrînul Faţã Turtitã. Mai zicea şi cã, pe-acolo pe unde cãlcaserã copitele calului sãu, iarba nu mai creştea în veci. Ba creştea! Experienţa lui ne învaţã cã prin viaţã poţi sã te şi strecori, dar numai pentru un timp.

WILL CUPY

COMENTARII DE LA CITITORI