Au trecut 5 ani de la moartea lui Adrian Păunescu…

in Alte știri

 

 

Un lustru de vreme – cum ar fi spus romanii. Şi cum a spus George Călinescu despre moartea lui Eminescu: „Şi astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă“… E o boală omenească veche de cînd lumea: nu ne preţuim valorile decît după dispariţia lor. Iar judecata contemporanilor e, întotdeauna, falsă. Cine era cel mai mare compozitor la Curtea Imperială din Viena? Mediocrul italian Antonio Salieri. (Măcar de l-ar fi chemat Antonio Vivaldi, ceea ce nu era cazul.) Iar fenomenalul Mozart primea şuturi în fund (de la Arhiepiscopul bădăran Coloredo, la Salzburg), îl scuipau toţi în cap (avea doar 1,52 metri) şi cerşea bani de la un F.d.O. (Frate de Ordin Masonic). Trecerea anilor, a deceniilor şi a secolelor avea să cearnă valorile. Tot astfel, mă întreb: cine era cel mai mare poet pe vremea lui Eminescu? Unul Nicoleanu. Dar se mai agita şi obscurul Grandea, care pretindea că e nepotul Lordului Byron. Şi totuşi… Şi totuşi, geniul uluitor al feciorului familiei Raluca şi Gh. Eminovici a ieşit la suprafaţă, ca uleiul de candelă.

Păstrînd proporţiile, la fel voi spune şi despre amicul meu de-o viaţă, Adrian Păunescu. Ne ştiam din 1964, de pe vremea cînd eu eram elev la Sfîntul Sava, iar el era student la Filologie – ne-am cunoscut la Cenaclul Labiş, organizat de Eugen Barbu, la Casa Scriitorilor, de pe Calea Victoriei. Astăzi, nici Barbu, nici Păunescu, nici Casa Scriitorilor nu mai sînt.

Imobilul respectiv mai există, desigur, dar e pustiu, parcă e un mormînt de faraon vandalizat. Mafia Retrocedărilor l-a făcut plocon, printr-o judecată trucată, unor pretinşi proprietari. Şi ce viaţă trepidantă era acolo pînă în decembrie 1989! Mai ales vara, în grădina-restaurant! Ce vînt al deşertăciunii a culcat totul la pămînt? Ce uragan a vînturat ciulinii pustietăţilor şi ne-a stins luminile ochilor? Astăzi, eu am mai mulţi prieteni la Bellu decît pe suprafaţa pămîntului. Am fost sîmbăta trecută în acel sanctuar şi am îngrijit toate, absolut toate mormintele scriitorilor îngropaţi acolo. Alături de mormîntul lui Eminescu, mormîntul lui Adrian Păunescu e cel mai plin de flori. E mîna fiicei sale mai mici, Ana-Maria, dar şi a nepoţilor şi strănepoţilor, ocrotiţi de umbra lui de patriarh. Rămînem măcar cu satisfacţia asta. El nu mai este. Vocea lui puternică, de actor, nu se mai aude în Parlament. Un fost coleg de la Agerpres, Ovidiu Marian, îmi spunea că a scris un articol despre „Nevoia de Vadim şi Păunescu“ în Parlamentul României. Lumea simte această lipsă şi o regretă. Uitaţi-vă ce caricaturi jalnice populează Senatul şi Camera Deputaţilor! Toţi şi-au cumpărat locurile. N-au nici o ruşine, bişniţa a fost ridicată la rang de politică de stat. Etalonul suprem e analfabetul Valeriu Zgonea, „coleg“ cu Nicolae Iorga (doar ocupă, şi el, ca şi Dascălul Naţional, fotoliul de preşedinte al Camerei Deputaţilor!).

Aştern aceste rînduri cu puţine minute înainte de a depune un buchet de trandafiri roşii şi albi la bustul lui Adrian Păunescu, din Grădina Icoanei. Acolo mă aşteaptă o echipă a postului România TV. Nici nu ştiu ce să spun la microfon. Că am rămas singur? Că-i simt lipsa? Că ţara noastră moare? Astăzi, poetul ar fi împlinit 72 de ani. Cîte ar mai fi scris în aceşti 5 ani care îi lipsesc din biografie! Cîte ar mai fi scris şi alţii, plecaţi prematur dintre noi: Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Preda, Eugen Barbu… „Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!“.

COMENTARII DE LA CITITORI