Autobiografia părintelui Arsenie Boca, din temniţă (4)

in Pagină creştină

Prieten cu un evreu
„În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu, ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întîmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: cînd se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întîmplători prin curte pînă la trotuarul străzii «Calea Griviţei», pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atîta tot. Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam cîteodată: Măi, Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă. Mai pe urmă, cînd am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor”, scria Arsenie Boca.
Cum a ajuns pe Muntele Athos
„Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfîntul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavînd absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa «sans Russie», de la Prefectura poliţiei din Sibiu. Iar întrucît eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvîrşirea interioară prin meşteşugul călugăriei. M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data aceea, că intrînd în ţară prin Moraviţa, am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată. De la data aceasta, pînă la Paştile anului viitor, cînd am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur «cicanca», şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură”, scria Arsenie Boca.
Fenomenul de la mînăstirea din Sîmbăta de Sus
„În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie. Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mînăstirea Brâncoveanu – Sîmbăta de Sus, jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămînea vreme. Al doilea an la fel. Pînă cînd m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întîmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mînăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mînăstire după puteri. Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vîrstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Christos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi). Despre această învăţătură, martori îmi sînt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obîrşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pămînt, în stadia şi arena vieţii. Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pămînt, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sînt nevrednic. Pentru asta sînt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire. De alte gînduri şi rosturi sînt străin. (R. Vîlcii. 17 iulie 1945 – Ieromonahul Arsenie)”, a fost declaraţia autobigrafică a călugărului, păstrată în arhivele CNSAS.

Sfîrşit

COMENTARII DE LA CITITORI