Balena – acest misterios mamifer

in Lecturi la lumina ceaiului

* Face salturi, cîntã, îşi dedicã 90% din timp distracţiei. Face tot ce-i trebuie pentru a fi fericitã. Şi totuşi, se sinucide…

De veacuri întregi, între balene şi om existã legãturi ambigue de urã şi fascinaţie. Cel mai mare animal de pe Pãmînt este un terestru care trãieşte în apã. Balena are inimã, pãr, plãmîni ca şi noi, şi îşi alãpteazã puii. Este un mamifer şi, totuşi, trãieşte în apã, unde se simte chiar foarte bine.

Balena îi inspirã pe poeţi şi pe filozofi. Artistotel vorbeşte despre ea, iar Pliniu cel Bãtrîn îi rezervã un loc privilegiat în lucrarea sa ,,Istoria naturalã”. Secole de-a rîndul, zoologii şi-au pus întrebarea dacã balena este mamifer sau peşte. În cele din urmã, ea va fi clasificatã, în mod definitiv, drept mamifer, de cãtre Linné, în 1758.

Şi astãzi încã mai existã destule taine, cu atît mai mult cu cît cetologii au rãmas puţin în urmã. Cãci balena nu este aşa de micã încît s-o prinzi de coadã şi s-o pui într-un borcan, iar cîmpul ei de mişcare este atît de vast, încît nu poţi sã-i stai mereu în preajmã, ca s-o observi în voie. De exemplu, ea sare; face salturi în aer, fãrã sã cearã nimãnui nimic, şi vãzînd volumul de apã pe care îl deplaseazã şi greutatea pe care o propulseazã, înseamnã cã, într-adevãr, are chef sau, neapãrat, nevoie sã o facã. Atunci cînd un astfel de animal ţîşneşte în sus, ridicã o biomassã echivalentã cu greutatea a 485 de persoane, avînd, fiecare, în jur de 68 kg (în total, 33 de tone). Aceste salturi puternice şi ciudate par sã aibã o semnificaţie socialã. Ele ar servi drept mijloc de comunicare între indivizi. Balena mai şi cîntã. S-au fãcut înregistrãri, iar cîntecul ei are aceeaşi semnificaţie ca la pãsãri. Este fie un cîntec de paradã, pentru a atrage o femelã, fie un semnal de avertizare, la apariţia unui rival, pentru a-şi marca teritoriul.

Se mai spune cã balena s-ar sinucide. O balenã? Dar sinuciderea este un lucru serios. Ea cere un minimum de judecatã. Presupune cunoaşterea faptului cã viaţa înceteazã prin moarte. Ar însemna sã acceptãm cã balena are conştiinţã.

Aceste animale par fericite, şi totuşi…

În aparenţã, balenele par fericite. Îşi petrec 10% din timp cu treburile şi 90% din timp înoatã, plutesc, se alintã, cîntã, danseazã, pe scurt, iau ce-i frumos din viaţã. Şi nu dau deloc impresia cã vor sã se sinucidã. Dar existã întîmplãri tulburãtoare. Omul este intrigat încã din Antichitate de astfel de fenomene misterioase. În grup sau izolate, cetaceele se apropie de coaste, cu riscul de a pieri. Aici se zbat, lovesc sãlbatic cu coada, intrã în panicã, urlã a moarte, se împotmolesc la mal şi mor dupã cîteva ore sau cîteva zile.

Se cunosc cazuri de animale care mor dupã dispariţia unei fiinţe dragi; lipsa acesteia le creeazã o stare de disperare. La cetacee, situaţia diferã. Delfinii preferã moartea decît plictisul. Jacque Cousteau şi Yves Paccalet s-au ocupat, şi ei, de aceastã problemã, cãreia i-au consacrat un capitol întreg în lucrarea ,,La Planète des Baleines” (Planeta balenelor). Între altele, ei amintesc de un caz de eşuare în massã pe coastele Oregonului, în 1970. Mai tulburãtor însã e faptul cã, pînã în Secolul XIX, cînd exista un numãr mare de balene, navigatorii semnalau existenţa a numeroase cimitire ale marilor cetacee, de exemplu, în Tasmania. În 1783, 18 caşaloţi s-au aruncat pe malul Elbei.

Existã o carte scrisã de Avenir Tomilin, doctor în ştiinţe bilogice, specialist în mamifere marine, care aduce mai multe informaţii culese din lumea întreagã. Aici se aratã cã, în 1784, aceste animale au intrat în Golful Audièrne, din Franţa şi, în bãtaia vîntului de sud-vest, 32 de caşaloţi au eşuat pe plajã, majoritatea fiind femele. Au rãmas în viaţã cîteva zile, iar urletele lor puteau fi auzite la o leghe distanţã. Acelaşi lucru s-a întîmplat în 1911, pe coastele Tasmaniei: 36 de masculi şi o femelã au eşuat pe plaja Insulei Perkins. În 1972, pe o plajã din Australia, 36 de balene au rãmas pe nisip, risipite pe o suprafaţã de 500 mp. Întîmplarea cea mai tragicã, prin numãrul mare de caşaloţi rãmaşi pradã vîntului şi soarelui ce îi usucã neîndurãtor, a avut loc pe coastele Noii Zeelande, la Okita Beach: 46 de femele şi 13 mascuri: Apoi, au mai pierit 75 de cetacee în Estuarul Loarei, 12, în Estuarul Tamisei…

Desigur, toate aceste evenimente misterioase stîrnesc curiozitatea. Presa de senzaţie foloseşte, fãrã nici o reţinere, termenul de sinucidere în massã a balentelor, iar zeci de explicaţii, mai mult sau mai puţin serioase, sînt presãrate ici şi acolo. De exemplu, în cartea lui Cousteau şi Paccalet, sînt avansate cîteva explicaţii interesante. Un anumit numãr de animale au murit deja în mare, şi curenţii le împing spre mal, moartea lor putînd fi accidentalã, provocatã, de exemplu, de elicele navelor. Ajung pe mal şi cetacee suferind de pe urma otrãvirii cu paraziţi, sau din pricina poluãrii – fapt important, ce nu trebuie tratat cu nepãsare.

Denise Viale, specialistã în cetacee, a demonstrat foarte exact, într-un studiu, cã prin anii ’70 a existat o strînsã legãturã între deversarea noroiului roşu în Marea Tirenianã şi numãrul eşuãrilor de caşaloţi din Corsica şi Liguria.

Iatã şi o altã ipotezã: eşecul conducãtorului, în grupurile cu o structurã foarte rigidã. Dacã acesta eşueazã, restul membrilor grupului îl urmeazã. Alte ipoteze merg mai departe: s-a presupus, de exemplu, cã balenele cautã se treacã într-o zonã de apã liberã, care exista în vremurile strãvechi, dar care ar fi dispãrut dupã modificãrile geologice. Existenţa acesteia ar fi rãmas, se pare, în memoria instinctivã a cetaceelor. Şi o altã teorie, încã mai uimitoare: cetaceele descind din mamiferele terestre, apoi amfibii, care se refugiau pe pãmînt. Eşuãrile actuale ar corespunde unei reveniri a acestui instinct ancestral. La toate acestea, Paccalet adaugã: ,,Nu putem respinge, dintr-o trãsãturã de condei categoricã, ipoteza voinţei de a muri la cetacee”.

Pentru omul de ştiinţã rus Tomilin, existã douã fenomene care se întîlnesc într-un punct comun. Pe de o parte, fundul mãrii nisipos şi în pantã domoalã, periculos pentru balene, şi, pe de altã parte, îngreunarea navigaţiei animale, datoratã neputinţei lor de a repera ecoul: în timpul unei furtuni, apa de mare este puternic tulburatã, astfel cã şi o massã importantã de bule de aer, particule de nisip şi mîl este ridicatã de pe fundul mãrii. Aceasta împiedicã receptarea semnalelor, ceea ce provoacã o dereglare a sonarului cetaceelor. Specialistul în cetacee, M. Robineau, afirmã: ,,N-avţi decît sã o numiţi sinuciderea balenelor. Dar nu e cazul, cãci balenele nu se sinucid. Sinuciderile sînt colective, iar balenele sînt nişte animale solitare. Prin urmare, actul acesta priveşte alte cetacee. Fiecare eşuare diferã de celelalte. Ipoteza cea mai plauzibilã este cea cu reperarea obstacolelor cu ajutorul ultrasunetelor (ecolocalizarea). În anumite cazuri, sistemul funcţioneazã mai slab”. Apoi, el citeazã o ipotezã cu totul nouã, aparţinînd britanicei Klinowska, din Cambridge. Aceasta afirmã cã, la fel ca şi porumbeii, cetaceele au un numit simţ care le permite sã detecteze magnetismul terestru şi variaţiile acestuia. Ca urmare, se pot alcãtui hãrţi ale magnetismului. Cetaceele ar naviga urmînd aceastã topografie geomagneticã. Ea a constatat cã eşuãrile se petrec în anumite zone, acolo unde perturbãrile locale geomagnetice deruteazã cetaceele.

În ceea ce priveşte sinuciderea, toţi oamenii de ştiinţã o exclud. Asta nu împiedicã cu nimic ca numãrul balenelor sã scadã – şi nu numai din cauza vînãrii lor excesive, sau a poluãrii.

Ismaël, eroul romanului ,,Moby Dick”, povesteşte cã, atunci cînd se saturã de viaţã, e semn cã a sosit timpul s-o porneascã în larg. ,,E felul meu de a mã sinucide”, spune el. Balenele, pe care le cunoaştem aşa de puţin, au, poate, felul lor anume de a porni în larg…

(,,Le Nouvel Observateur”)

COMENTARII DE LA CITITORI