Balsamuri spirituale (4)

in Polemici, controverse

Natura instinctivă şi lipsită de imaginaţie a acestui patriotism este revelată de absenţa unui cuvînt autohton şi exact pentru a desemna ceea ce limba franceză denumeşte „Patrie“, iar limba germană „Vaterland“. Englezul exprimă aceste idei prin perifraza „Regele şi ţara“. Patriotismul unui popor este îndreptat spre acţiune şi eficacitate.
Cît priveşte patriotismul românesc, înainte de 1989 se făcea mult caz de el, iar în prezent mulţi români „se ruşinează“ că sînt români.
Este uimitoare dorinţa arzătoare a unora de a se prosterna în faţa străinilor. Nu există domeniu care să nu fie încercat de invazia cosmopolită şi ploconirea servilă în faţa „stăpînilor“, inclusiv limba strămoşească.
În ziarul „România Liberă“, din 21 noiembrie l997, cunoscutul scriitor Octavian Paler a publicat articolul „Zeii şi limba“, din care redau următoarul fragment: „Izmeniţii şi franţuziţii din veacul trecut sau pretenţiile pitoresc aberante ale latinizaţilor au fost floare la ureche pe lîngă ceea ce se petrece azi. Din ziare, reviste, din reclame, de la posturile de radio şi televiziune se revarsă asupra noastră un torent pestriţ de limbă caraghioasă, scîlcită, coruptă de „stilul postdecembrist“ (gen „antamăm“, „anvizajăm“. „implementăm“ etc. aduse pe scena politică şi ajunse repede în limbajul financiar care ar vrea să dea naivilor impresia de lustru intelectual, şi la anglicismele prin care emiţătorii doresc să pară informaţi, puşi la curent cu ceea ce se aude în Occident, drept care spun, plini de importanţă: „middle-class“, nu ca orice ţopîrlan, „clasa de mijloc“.
După 1989, televiziunea ne prezintă „24 de ore din 24“, evenimente cu tot ceea ce poate fi mai hidos într-o societate, inclusiv filme cu crime în stil mafiot, sex „în grup“ etc. Dacă doreşte cineva să execute o crimă perfectă, e suficient să urmărească filme americane.
Mă întreb: cum să mai fii patriot cînd oamenii au emigrat „pe capete“ în lumea largă pentru o bucată de pîine pe care ţara nu le-o mai poate asigura?
Multe ar fi de spus despre patriotismul românesc, dar nu mi-am propus să vorbesc despre lucruri triste, aşa că revin la scopul iniţial, acela de a scrie doar despre „balsamuri spirituale“. De pildă, despre FLORI, stropi de lacrimi din stele, care, în grădină, sînt sărutate de albine, din a căror miere ne înfruptăm.
Pentru fiecare floare, risipa este înfricoşătoare. Poate aşa le-a fost „ursita“, să fie „întemniţate“ în vase fără apă. Tăiate zilnic pentru „împodobirea“ noastră, la botez, la nuntă, la înmormîntare, la zile festive ş.a. Nu putem trăi fără flori. Le admirăm, le dăruim, le primim, iar a doua zi, ofilite, zac pe mormane de gunoaie. Atît de frumoase şi atît de nefericite. Gîngăniile pot să înţepe, păsările prin zbor se apără de urmăritorii lor, dar florile n-au nici o armă decît gingăşia, care nu le foloseşte la nimic.
Florile ar trebui să fie oferite doar în ghiveci – aşa ar fi protejate. „Arta creşterii florilor“ e în Răsărit foarte veche şi iubirea dintre un poet şi floarea lui dragă a fost deseori amintită în poveşti şi cîntece. Odată cu dezvoltarea ceramicii în timpul dinastiilor Tang şi Sung, supuşii aveau minunate recipiente ca să ţină flori, nu ulcele, ci vaze cu nestemate. Un slujitor anume era însărcinat să vegheze asupra fiecărei flori şi să-i spele petalele cu perii moi din păr de iepure. S-a scris că bujorul trebuia să fie scăldat de o mîndră fată îmbrăcată în port de sărbătoare, iar floarea de prun de iarnă trebuia să fie udată de un călugăr galben şi subţire. În Japonia, No, unul dintre cele mai populare dansuri, care a apărut în epoca Ashikaga, se bazează pe povestea unui cavaler sărăcit, care, pe o noapte geroasă, în lipsă de lemne de foc, îşi taie florile iubite ca să găzduiască un monah călător. Monahul nu e altul decît regele Hojo-Tokiyori, iar jertfa nu rămîne fără răsplată. Această poveste stoarce şi în prezent lacrimi japonezilor. Călugărul budist Huen Sung, din dinastia Tang, atîrna clopoţei micuţi de aur de crăcile grădinii ca să alunge păsările. El a fost cel care, într-o primăvară, a pornit, împreună cu muzicanţii curţii, să cînte ca să bucure florile cu muzică dulce. „Cine taie, fie şi o cracă, din pomul acesta, va da, drept ispaşă, un deget“, scria călugărul.
Florile sînt jertfa faţă de frumos, luate din Grădina de Lumină. Acolo, Crăiasa Florilor a poposit lîngă o floare albastră care, tandru, şi-a risipit mireasma în petale. S-a tot gîndit: „În acest Paradis, care floare să fie MISS?“. Pe toate le-a privit, le-a admirat, le-a binecuvîntat şi a hotărît: „Aici, în Paradis, vă declar, pe toate, MISS“.

(va urma)
LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI