Bandiții de drumul mare

in Tabletă de scriitor

Copil fiind, iei în seamă la vorbele celor mari – părinţi, bunici, rude – deși nu prea le înțelegi sensul, mai ales dacă eşti la o vîrstă cînd abia începi să desluşeşti cîte ceva din vocabularul acela. Aşa se face că, pînă să cresc mai mărişor, în casa noastră, şi nu numai, deseori am auzit rostindu-se cuvîntul ,,bandit”. Spre exemplu, într-o zi, cu puţin soare pe cer şi cu mulţi nori gata să-şi desfacă cepurile să curgă ploaia, numai ce o aud pe mama vorbind cu vecina noastră, țața Florica a lui bădia Stan, ţinînd în mîinile sale o hîrtie…

– A venit banditul de la primărie cu această hîrtie, să-mi ia din munca din grădină…

– Şi nouă ne-a venit… Nu vezi că nu mai scăpăm de ei? Nu trece ziua să nu ne bată vreun bandit în poartă, cu vreo plăcintă ca asta… N-avem încotro, ei sînt legea, noi sclavii.

Iată încă un nou cuvînt pentru mine, de neînţeles la anii pe care-i aveam, iar pînă să merg la şcoală, mai trebuia să treacă multă apă pe Trotuș. Şi despre acest cuvînt mă gîndeam că voi scrie cîndva… Deocamdată, voiam să mă dumiresc despre povestea bandiţilor care le băteau oamenilor în poartă… Le aduceau de la primărie cîte o înştiinţare, fiecare ce taxe are de plătit la stat. Şi în timp ce tot trăgeam cu urechea să văd ce zic mama și ţaţa Florica, din capătul uliţei se auzi un ţipăt înfiorător, ca de vită înjunghiată, al unei femei, urlînd şi blestemînd cum că omul ei a fost prins de bandiţi noaptea, cînd venea de la serviciu. La adăpostul nopții negre ca de smoală, îl căsăpiseră pentru cîteva sute de lei pe care-i primise de la serviciu, că omul lucra la gară ca măturător prin vagoane. Auzind-o şi pe femeia aceea plîngîndu-se cum că pe bărbatul ei l-au omorît bandiţii, am venit la mama la gard şi m-am băgat în vorbă, întrebînd-o ce sînt bandiţii… La întrebarea mea, mă luă de mîneca hainei și mă dădu într-o parte, de era cît pe-aci să cad jos, în noroiul gros de-o palmă, strîns după ploaia grozavă din urmă cu o seară, cînd, în numai cîteva clipe, se umpluseră şanţurile…

– Bandiţii sînt oameni răi… Atacă la drumul mare. Intră în casă peste oameni… N-ai văzut cum banditul acela mi-a adus înştiinţare că trebuie să dau statului poama din grădină?… A intrat în ogradă fără să mă strige la poartă.

– Da, dar…, și încerc să-i spun că sătenicei noastre i-au omorît bărbatul…

– Tot aia e… Banditul este un om care fură, dă în cap, intră peste tine în casă şi-ţi ia ţoala de pe perete, cum ne-a făcut perceptorul. Cu ochii tăi ai văzut…

Ceva-ceva am înţeles, dar nu m-am lămurit pe deplin cum e cu bandiţii ăştia, despre care toată lumea vorbea în cele mai pitoreşti cuvinte, fiindcă eu nu văzusem niciodată cum arată un bandit. Şi mergeam la pădure după vreascuri, cu vitele la apă, la fîntîni, sau la moară pentru săteni, însoţindu-l pe nenică… Peste tot erau oameni mari, copii, bătrîni, femei tinere, babe, și nu zărisem deloc chipul vreunui bandit de care oamenii se temeau așa de tare.

Acum, gîndindu-mă la anii copilăriei şi punînd cap la cap vorbele celor mari care se confruntau cu bandiţii, am ajuns la concluzia, prin prisma celor ce se întîmplă azi, că bandiţii erau oameni care făceau tot ce le trecea prin minte ca să trăiască ei bine… Celor de acum nu li se mai zice, ca odinioară, bandiţi, ci altfel. Au alte denumiri, potrivit vremurilor moderne în care trăim. Adică escroci, mafioţi, corupţi, care umblă printre oameni etalîndu-și bunăstarea, în maşini cu mulţi cai putere, păziţi de forţele de ordine, plătiţi gras din bani publici… Şi nu se sfiesc să te fure pe faţă, căci dintr-o semnătură îţi iau totul. Şi aşa, ajungi în coşciug pentru că n-ai avut bani să-ţi plăteşti intervenţia chirurgicală de care aveai nevoie, să mai poţi trăi şi tu o vreme… Oricum li se va spune acestor oameni, noi rămînem la vorba mamei din copilărie, anume că banditul e bandit, indiferent de epoca în care trăieşte, şi cu cît dă mai mult de gustul averii, prin nemuncă şi furăciuni, cu atît devine mai lacom şi mai hapsîn… Lucru văzut de toată lumea, dacă vrem să fim sinceri cu noi şi să ne acceptăm soarta de care avem parte în țara asta, aflată în mîinile unor decidenți bandiţi, care o vînd bucată cu bucată… De o parte bandiții, pe de altă parte, poporul, furat și neputincios ca un sclav. Şi astea nu sînt vobe goale, ci exprimă două lumi cu sensuri diferite. Una dornică să exploateze, iar cealaltă, nevoită să i se supună primei, fiindcă nu posedă uneltele necesare pentru a se smulge din ghearele acesteia. Pe de o parte, e lumea alcătuită din bandiţi care populează saloanele luxoase, care fură pămînturi, fabrici, tot ce le iese în cale, mai ceva ca în codru, şi, de cealaltă parte, e lumea muritorilor de foame, care este cea mai numeroasă, dar şi cea mai chinuită.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental

Păreri și opinii