Basarabia, între sacru şi „european“

in Editorial

Motto: Istoria şi cultura Basarabiei sînt vii şi mîndre, frumoase şi expresive ca basarabencele cu ochii adînci, precum nemărturisitele aduceri aminte.

Cu excepţia manifestării din plenul reunit al Parlamentului, aniversarea Centenarul Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă, 27 martie, a trecut aproape neobservată la Bucureşti. Anul acesta, aniversarea mai are o semnificaţie; pe stil nou, 9 aprilie 2018, Centenarul Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă se suprapune cu marea sărbătoare a creştinătăţii, Învierea Domnului. 9 aprilie este a doua zi a sărbătorii Paştelui ortodox – un semn poate, acum, de Centenar. Cu toată încurajarea aceasta a sacrului, aud ceva ce mă supără – „Basarabia, acest petic de pămînt românesc” – sau, ca în lozinci, „Basarabia, pămînt românesc”. La o sută de ani după Marea Unire, nu se înţelege că, indiferent de dimensiune, Basarabia nu este „petic” şi nu este „pămînt” – ci este un mare suflet şi un înalt spirit. Un suflet care a trecut peste destrupare, peste înstrăinare – şi chiar a însufleţit alte neamuri.

Şi asta, nota bene, într-o perioadă în care marii voievozi adormiseră de secole, iar umbra Fanarului răcise focul lăuntric românesc. Basarabia este un spirit care s-a păstrat într-o minunată limbă plină de originar, nealterată de sensuri asimilatoare. Da, basarabenii sînt bilingvi, dar la fel de strălucitori în ambele mari culturi, română şi rusă.

„Un petic de pămînt”!… Incultură – stupidă, dar actuală! Sigur, hedonismul consumerist în care ne afundăm este cauza principală a acestei inculturi. Ne scoate din matca firească, a fiinţelor spirituale şi social evolutive – şi ne transformă într-un fel de abace vii, nişte purtătoare de cifre, mimetice şi pseudo-reactive. Astăzi, cea mai importantă formă de manifestare a spiritualităţii occidentalizate este postarea unui citat pe Facebook; poate că utilizatorul ştie cine a scris sau a spus frumoasa frază, dar habar nu are ce a trăit şi a creat autorul. Important e ca un personaj notoriu să posteze, că te simţi obligat să apreciezi şi tu. Idem în viaţa de zi cu zi. Deci, big Like „Basarabia pămînt românesc”. Pardon, am uitat „haştag”. Şi „viral“. Şi „must see”. Şi, evident, „share”. Şi multe altele… Da, 27 martie 1918, plus 100.

Am declarat de nenumărate ori că sînt unionist, definindu-mă ca „unionist matur” – ceea ce ar trebui să fie tautologic. Dar nu e, din păcate. De fapt, tot ceea ce e sacru a devenit o joacă, un trend, cel mult un subiect de bîrfă –  Dumnezeu, Biserica, naţiunea, omul, familia, căsătoria – şi mai avem pretenţia ca (unirea cu) Basarabia să fie tratată serios? Cîteva sute de panglici, de steaguri, afişe, două trei tipărituri – şi haida hai! Mult haida hai… Şi Băsescu, marele dezbinator, în mijlocul lor! Îmi aduce aminte de Guenon şi a sa contra-iniţiere – atunci cînd ritualul autentic este ridicol transpus, puterea ascunsă este folosită de diavol, nu de spiritul înalt de care crezi că te apropii prin iniţiere. Aşa este şi cu acest personaj, Băsescu-unificatorul – de fapt cel care a creat „Statul paralel”, un concept apropiat de perioadele terorii din secolul trecut, a adus minciuna, scandalul şi mitocănia la rang de purtare a demnitarului, a supus ţara unor interese străine, a adus armate străine pe teritoriul României, a făcut multe rele… dar cel mai mare act al diavolului a fost dezbinarea românilor, a fraţilor! Şi acum vorbeşte de unire! Da, diavolul a îmbrăcat odăjdii şi predică din amvon…

Întrebarea nu este dacă se va face Unirea ţărilor locuite de români, ci dacă se va face Unirea românilor. Da, spun eu, se va face atunci cînd vom ajunge să respectăm şi să înţelegem românii. „Soarele vine de la Bucureşti” rămîne doar o vorbă (goală), dacă în Capitala lui Cuza este numai ceaţă.

Oare cei care acum se drapează în unionismul imatur se uită aşa, cît de puţin, la ceea ce se petrece la noi, în România „europeană”? Au mai văzut, au mai citit de vreo epocă asemănătoare, în care să consemnezi doar acuze, insulte, atacuri, scandaluri – iar în sinistra contrapartidă a „statului de drept” – interceptări, urmăriri, arestări pe suspiciuni, puşcărie, probe fabricate, agenţi străini care participă la decizii… Dar staţi, asta cu străinii intră la capitolul „colonie”. Nu vreau să folosesc acest termen umilitor, dar el apare în discursul curent al personalităţilor de la stînga pînă la dreapta, în analiza economică sau în cea politică, despre diplomaţie sau despre armată, dar şi în cercetarea fenomenului deculturalizării şi al pierderii limbii şi tradiţiilor. Basarabia a stat două secole sub o putere uriaşă, din toate punctele de vedere. Chiar şi culturală, chiar şi spirituală. Rusia este imensă şi din aceste puncte de vedere, dar e chiar mai mult – este fermecătoare! Ruşii, oamenii simpli, sînt ei înşişi o „armă” căreia cu greu i te poţi opune – sînt sinceri, calzi, veseli, inteligenţi şi modeşti, prieteni săritori şi ospitalieri. Da, majoritatea familiilor basarabene au origini mixte, exact din cauzele de mai sus, nu din obligaţie. Şi, cu toate aceste tentaţii, spiritul Basarabiei, limba şi tradiţia au rezistat şi s-au îmbogăţit! Repet, 1812 nu a fost la finele domniei înălţătoare a marelui Ştefan, sau a viteazului Ioan Vodă ori Vasile Lupu – ci după un veac de alienare fanariotă. Dar spiritul Basarabiei a fost atît de puternic încît… azi, după două secole, după deportări şi nedreptăţi, inclusiv din partea Bucureştilor, istoria şi cultura Basarabiei sînt vii şi mîndre, frumoase şi expresive ca basarabencele cu ochii adînci, precum nemărturisitele aduceri aminte.

Basarabia nu e „petic de pămînt”, nu e „pămînt” – ci e regăsire. Pînă şi limba română e acolo originală, curată! Nu precum „gleza” de dincoace de Prut, via Bruxelles. Nici măcar trei decenii nu ne-au trebuit ca mulţi dintre noi, mai ales din generaţia de „după”, să vorbească o păsărească bazată pe prescurtări şi barbarisme… Lumea care nu intră în cluburi sau în cafenele frecventate de tineri crede că exagerez… Judecînd la rece, realitatea în care-i invităm pe basarabeni e una complet diferită de cea din poveşti. Mai mult, îi introducem şi în vortexul unei psihoze induse în ultimul timp, din afară: rusofobia. Sînt trei milioane de oameni care, în majoritate, ar fi priviţi cu suspiciune – din motive de trecut, de prieteni, de familie, de… o mulţime de motive, unele mai tembele ca altele. Greşesc cu ceva? Nu, pentru că am ajuns să trăim în acestă nebunie indusă. Iată, mai nou, demenţa „expulzărilor”. Fără o probă clară, fără un verdict al unei instanţe recunoscute, Europa a început să expulzeze diplomaţi ruşi. Care, nota bene, nu au vreo implicare în vreun incident, ci sînt victime ale unei măsuri de „pedepsire”. Un fel de decimare modernă – aşa cum în Antichitate romanii executau fiecare al zecelea soldat dintr-o legiune ce trebuia pedepsită din varii motive.

O auzeam şi pe Viorica Dăncilă  – „România şi Republica Moldova vor avea un viitor comun  în Uniunea Europeană”. Sigur că da – liste negre, MCV, impuneri şi restricţii, colonie, piaţa acaparată, exodul forţei de muncă, pierderea proprietăţii asupra pămîntului, resurselor, unităţilor economice – toate astea le vor cunoaşte şi moldovenii. Am uitat de datorii externe – asta pentru că, spre deosebire de Ceauşescu, cel care a construit o mare ţară independentă, ăştia de acum, „europeni”, ne lasă să credem că datoriile nu contează. Cred că am greşit revărsîndu-mi supărarea, argumentele supărării – de fapt, sînt un unionist gata de orice pentru refacerea României Mari. Dar, dacă eu aş fi gata să fac orice sacrificiu personal pentru Unire, nu mi-aş permite niciodată să-i (su)pun pe fraţii mei la alienarea şi nemerniciile eurocraţiei care domină România.

România Mare are nevoie de cunoaştere şi conştiinţă – sau convingere – nu de zăhărel european. Am devenit o naţie consumeristă – ori consumismul nu ajută la crearea unei conştiinţe naţionale, a unei naţiuni, ci la distrugerea acesteia. Dovadă – chiar România. N-am amintit de atacurile la Biserică, la morala familiei, la personalităţi ale istoriei declarate indezirabile, ori de urcarea României pe podiumul ţărilor care au ucis evrei în vremea războiului… Trec peste astea şi peste multe altele… Mărturisesc, sînt fermecat de gîndirea şi conştiinţa lui Constantin Stere – cel al cărui unic vis a fost Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă. Stere a fost eliminat din politică la doi ani după ce dăduse României Mari celebra Constituţie din 1923 şi crease marele partid al Unirii – PNŢ-ul – alături de un preacinstit muscelean şi de un nobil ardelean. Cum ar spune balada şi stigmatul nostru naţional, Mioriţa:

„Iar cel ardelean

şi cel muscelean,

Mări, se vorbiră,

Ei se sfătuiră

Pe l-apus de soare

Ca să mi-l omoare

Pe basarabean,

Că-i mai ortoman”…

E puţin adaptată, deşi s-ar putea să existe şi o astfel de variantă. Real este că marii bărbaţi ai Basarabiei, cei cărora li se datorează 27 martie – Sever Bocu, Ion Inculeţ şi Constantin Stere – au fost omorîţi politic după Unire, iar mai tînărul Pan Halippa a trăit să-i povestească lui Ceauşescu visul despre România Mare. Un vis…  care poate i-a pecetluit şi sfîrşitul marelui conducător… Un vis… Or poate că ar trebui să ne trezim din somnul provocat de halucinogenele străinătăţii, de care am devenit dependenţi, să ne curăţăm gîndurile de fantasme şi minciuni – şi să ne cunoaştem şi să ne recunoaştem pe noi şi între noi, românii, de pe oricare parte a spaţiului nostru spiritual.

Aşa va veni Marea Unire – care e un Dat de la Dumnezeu, prin spirit şi suflet, nu prin bani şi avantaje materiale! Altfel spus, cine crede că Dumnezeu ne-a dat separarea, amăgirea şi dihonia, se înşeală – acelea le-a „dăruit” altul, cel care ne amăgeşte că banii şi avantajele materiale creează Unirea. De aceea eu cred în Marea Unire – şi nu doresc Marea Dezamăgire!

Şi încă un adevăr, la care mă încumet – nimeni, în afară de noi, nu ne va ajuta să ne refacem, nici ca ţară, nici ca oameni; străinătatea nu ne ajută, doar ne foloseşte. Ar fi trebuit să ştim asta, după 100 de ani.

Prutul o ştie cel mai bine – şi plînge cu ambii ochi…

DRAGOŞ DUMITRIU

 

Cum arată România privită „de sus“

COMENTARII DE LA CITITORI