Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei

in Alte știri

 

 

A stăpînit Haliciul Moldova? (1)

 

Într-o veche enciclopedie rusească se scria că atunci cînd ruşii au ajuns cu cuceririle pe Bug, la vest de rîu locuiau românii. Cînd ruşii au cucerit şi teritoriul dintre Bug şi Nistru, românii n-au mai fost pomeniţi. În războiul ruso-turc, care începe în 1806, ruşii au ocupat ţările române, iar după încheierea Tratatului de Pace din 1812, au ocupat teritoriul dintre Nistru şi Prut, care va lua numele de Basarabia. De data aceasta, ruşii nu mai puteau să spună că Moldova a fost un străvechi pămînt rusesc, căci exista Tratatul dintre ţarul Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, prin care se descriau hotarele Moldovei: la nord Rîul Ceremuş şi, după aceea, pe malul Nistrului, pînă la vărsare, în Marea Neagră. Ca să justifice cumva o stăpînire rusească asupra Basarabiei, s-a născut legenda că o astfel de stăpînire a aparţinut cnezatului de Halici, din Secolul al XII-lea, pînă în primele decenii ale Secolului al XIII-lea. Ruşii au susţinut această idee, sprijinindu-se pe nişte documente care nu au nici o valoare. Istoricii români au negat o stăpînire rusească asupra Moldovei, la începutul Evului Mediu.

După război, cînd noi am intrat în sfera de influenţă rusească – deşi, aşa cum recunoaşte, în memoriile sale, generalul Sănătescu, artizanul cel mai important al loviturii de stat de la 23 august 1944, a fost vorba, în realitate, de o stăpînire sovietică efectivă asupra României – teoria potrivit căreia Haliciul a stăpînit Moldova a fost reînviată, aceasta regăsindu-se în Istoria URSS-ului.

Cînd s-a iniţiat realizarea unei Istorii a României, sub egida Academiei, în volumul al II-lea, care a apărut în 1962, s-a introdus un subcapitol intitulat „Dominaţia Haliciului asupra Moldovei“ (paginile 100-103), semnatari fiind ciracii lui Roller: Barbu Câmpina şi Eugen Stănescu. Cei doi autori au fost de părere că stăpînirea Moldovei de către cnezatul de Halici a constituit „un factor pozitiv în dezvoltarea societăţii din această parte a ţării“ (pag. 103).

Profesorul de istorie Alexandru Boldur, de origine basarabeană, a redactat un memoriu, în care arăta că teoria privind dominaţia Haliciului asupra Moldovei nu are nici un fundament documentar. Boldur i-a trimis memoriul lui Alexandru Gonţa, tot un basarabean, cercetător la Institutul de Istorie al Academiei. Prudenţă justificată. Dacă l-ar fi trimis pe adresa Institutului, memoriul ar fi fost înmormîntat, astfel că lumea n-ar fi aflat de existenţa lui. Gonţa şi-a dat seama că memoriul trebuie trimis la Secţia de propagandă a C.C. La Institut, secţia de istorie medie era condusă de oamenii Moscovei. Memoriul lui Boldur a venit de la C.C., cu recomandarea să se organizeze o comisie care să discute conţinutul acestuia.

Directorul Institutului de Istorie era Andrei Oţetea, care nu se ocupase cu istoria medie românească, aşa că, în această privinţă, avea mînă liberă Ştefan Ştefănescu (secretarul Organizaţiei de bază pe Institut), considerat drept marele specialist al istoriei medii româneşti, cu studii la Moscova, şi care-l ţinea bine în frîu pe Damaschin Mioc, şeful sectorului de istorie medie.

Ştefănescu a format o comisie din oameni aleşi pe sprinceană, care să susţină cele afirmate în Tratatul de istorie. El apăra cu dinţii tratatul, deoarece în cuprinsul lui sînt expuse tezele lui Barbu Câmpina, al căror adept era. Prin urmare, Ştefănescu nu dorea ca această Biblie barbistă să fie criticată. Împreună cu ciracii lui Câmpina, el nu vroia să se schimbe nimic din tratat şi, în felul acesta, avea să apară şi ediţia a II-a, şi a III-a. Iar odată cu ediţiile, veneau şi banii, şi, mai ales, gloria.

Ştefănescu i-a dat telefon lui Alexandru Boldur, om la 79 de ani, şi, în chip injurios, l-a întrebat: ,,În fond, ce doreşti, să ajungi preşedintele Academiei?”. Apoi, a alcătuit o comisie, din care făcea parte un anume Bezviconi, rus din Basarabia, cu multe bube-n cap, motiv pentru care nici el n-ar fi avut curajul să-l înfrunte pe Ştefănescu, cerîndu-i să aducă documente care să ateste că Moldova s-a aflat sub stăpînirea Haliciului. A avut loc o consfătuire cu cei aleşi în comisie, la Bezviconi acasă. Au fost invitaţi M. Dan, de la Cluj, şi Emil Lazea, cercetător la Institutul de Istorie, cu studii în URSS şi însurat cu o rusoaică. Apoi, a mai fost invitat să facă parte din comisie Demeny Laioş, un ungur însurat cu o rusoaică, dat afară din Armată, pentru spionaj. Damaschim Mioc nu putea să lipsească, el fiind omul de casă al lui Ştefănescu. A fost prezent şi Mihai Berza, specialist în istoria medievală vest-europeană, care era dispus să facă orice fel de concesie, numai să rămînă şef de sector la istorie medie universală. Printre invitaţi s-a numărat şi Ştefan Pascu, de la Cluj, care dădea serios din coate, să urce în ierarhie. La Institut a fost adus ungurul Banyai, debarcat de undeva, de sus, astfel încît nu şi-ar fi permis să-l contrazică pe tov. Ştefănescu, mai ales că problema discutată nu-l interesa, el nefiind specialist în istorie.

În dimineaţa zilei în care a avut loc şedinţa, Ştefănescu a fost foarte activ. A stat de vorbă cu fiecare participant, asigurîndu-se că toţi vor fi de acord cu el şi cu Mioc. După această prelucrare temeinică, comisia a fost unanimă în a-l combate pe naţionalistul Alexandru Boldur.

Autorii acestei manevre ticăloase nu s-au gîndit cît rău fac. Chiar dacă se poate dovedi că afirmaţiile din tratat sînt nişte falsuri, pentru ruşi, asta nu contează. Din moment ce apare, în România, o confirmare a faptului că Moldova s-a aflat sub stăpînirea Haliciului, şi aceasta, chiar sub egida Academiei, ruşii o vor folosi ca document care susţine teza lor. Aşa cum s-a întîmplat şi cu aşa-zisă „Diplomă bârlădeană“. Deşi s-a dovedit că este un fals, istoricii ruşi citează această diplomă, despre care autorul ei pretindea că a fost întocmită de Panko Rostislavici, la 1134.

Avînd că argument stăpînirea halicieană, ruşii, în frunte cu Marele Ghid al proletariatului internaţional, au ocupat, în 1940, Basarabia şi Bucovina, teritoriu despre care marele Patriarh al Rusiei spunea, cu puţini ani în urmă, că este un străvechi pămînt rusesc. Aşa au spus ruşii şi despre Insulele Kurile, pe care Stalin le-a ocupat în 1945, deşi nici un picior de rus n-a călcat vreodată pe acolo. Este adevărat că Stalin nu intenţiona să se mulţumească numai cu Basarabia. El vroia toată România, căci era convins că, fără petrolul românesc, tancurile germane nu se vor putea deplasa. De aceea, la graniţa cu România se organiza Armata a 11-a, care avea mai multe tancuri decît oricare dintre armatele plasate între Nistru şi Leningrad. Spionii noştri militari ştiau de concentrarea unor forţe mari ruseşti, însă nemţii au crezut că e vorba doar de o sperietură. În cele din urmă, s-a dovedit că ,,sperietura” era formată din 11 divizii. Dintr-o lovitură, Stalin vroia ca armatele lui să ocupe zona petrolieră din România. S-a grăbit, însă, şi, potrivit opiniei lui Victor Suvorov, aceasta a fost singura greşeală politică pe care a făcut-o Stalin. Vom vedea care sînt documentele pe care s-a sprijinit susţinerea, de către ruşi, a existenţei unei stăpîniri a Haliciului asupra Moldovei.

(va urma)

MANOLE NEAGOE

COMENTARII DE LA CITITORI