Bătrînul nostru Cişmigiu – piaţă de comerţ în toată regula

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Sîntem în plină vară. Soarele o cam ia razna de la o zi la alta, de nu mai ştii unde să mergi şi ce să mai faci să te răcoreşti, nefiind prea plăcut să stai închis între zidurile de beton, înfierbîntate, ale blocului în care locuieşti. Nu toată lumea are vilă cu piscină, nici aer condiţionat, cei mai mulţi dintre români neavînd cu ce să ventileze aerul din case. Ca să mai uiţi de căldura din casă, soluţia ar fi să ieşi la o scurtă plimbare prin parc, să te aşezi pe o bancă, la umbra unui copac frunzos şi, în tremurul crengilor sale, să-ţi aduni gîndurile, în răcoarea ce-ţi învăluie, din cînd în cînd, trupul. Că… aşa e vara. Şi aşa e normal să fie. Noi, cei mai maturi, am ieşit de multe ori pe o astfel de vreme, să ne plimbăm prin bătrînul Parc Cişmigiu, plin de istorie, încă din vremea cînd eram liceeni, iar de-atunci, în nostalgia anilor, deşi nu locuim în acea zonă, mergem destul de des să ne plimbăm în acel parc. Poposim chiar, pentru cîteva minute, la Izvorul lui Mihai Eminescu, apoi ne îndreptăm spre Rotonda Scriitorilor. Anii trec, amintirile rămîn, iar astăzi, ducîndu-ne în timp, depunem mărturie că nu mai există nimic din lumea patriarhală a acestui parc din inima Bucureştilor. La vremea aceea, Cişmigiul era un parc de talie europeană, datorită curăţeniei exemplare, parfumului florilor, care te îmbiau de la o alee la alta, iar lebedele şi raţele pluteau, nestingherite, pe luciul apei limpezi, de se vedea, în adîncu-i, cimentul strălucind. Un plus de culoare era dat de bucureştenii care, în romantismul lor, păşeau agale, vorbind mai mult în şoaptă, să nu care cumva să strice liniştea celor din jur, iar bărcile erau tot într-un du-te-vino de dimineaţa pînă seara, dintr-o margine în alta a lacului. Toate acestea ne-au făcut să ne ataşăm de Cişmigiu ca de un prieten drag, ca de pădurea copilăriei noastre. Aşa am descoperit acest parc, pe vremea cînd eram liceeni timizi, veniţi în Bucureşti, din satele din Moldova, nu cu avionul, sau cu elicopterul, nici cu maşini ultramoderne, ci cu un pol dat la ,,naşu’“, într-un personal cu nişte vagoane de pe timpul războiului. Mai tot timpul eram văzuţi cu cartea în braţe, o carte adevărată, nu cu tablete cum sînt astăzi, care tulbură mintea elevului şi îl înstrăinează de lumea fizică. Acum, din Cişmigiul de odinioară nu mai regăsim nimic. Doar bănci scorojite de vopsea, iar pe fiecare alee – cîte o gheretă cu oameni de pază, hoarde de poliţişti comunitari, başca poliţişti călare, de parcă te-ai afla într-o zonă de război, nu într-un parc. Prezenţa atîtor forţe de ordine arată cine sîntem şi pe cine avem în preajmă: hoţi, criminali odioşi, violatori, iar pedofilii sînt ca iarba şi frunza. Atît de mult s-a schimbat lumea! Dar în rău… Noi nu ne împăcăm în nici un fel cu lumea de azi şi nici nu ne putem încadra în normele ei de viaţă, pentru că am fost educaţi în alt sistem de învăţămînt, în care profesorul era icoana din clasă, nu ca acum, cînd elevii se iau la bătaie cu ei. Părinţii şi ministrul Educaţiei au cunoştinţă de faptul că bande de elevi de bani gata îşi bat joc de învăţămîntul nostru? În aceşti 25 de ani de capitalism, în fruntea Ministerului Educaţiei au fost circa 22 de miniştri, aproape anul şi ministrul. Rezultatul reformelor lor?! Strălucesc prin numărul mare de analfabeţi, şi nu o spunem noi, ci statisticile Uniunii Europene – acum înţelegem prezenţa numărului mare al oamenilor de pază, care veghează ca omul onest să nu fie agresat, sau tîlhărit de unii indivizi certaţi cu legea, care au încălcat regulile de bună purtare chiar de pe băncile şcolii. Iată ce-au devenit românii… Cişmigiul adolescenţei noastre nu mai are nimic din frumuseţea parcului tradiţional, s-a transformat în bodegi pentru cheflii şi buticari, groapă de gunoi a acestora. Spectacolele se ţin lanţ, fie că e iarnă, fie că e vară, aici derulîndu-se scene apocaliptice. Dar nu gratuite, ci din bani publici. Banii încasaţi din aceste spectacole, realizate pentru o mînă de spectatori, cu o cultură îndoielnică, nu ajung în buzunarele cetăţenilor, ci în conturile artiştilor şi ale iniţiatorilor acestor evenimente. Privitorii, cum vin, aşa pleacă, poate cu dureri de cap, din cauza zgomotului sinistru al boxelor, sau poate cu portofelele şi telefoanele lipsă din buzunar, că hoţii ştiu unde să „petreacă“. În astfel de ocazii, boxele sînt date la maximum, creînd un disconfort pentru locatarii din zonă, pentru animăluţele lor, fiindcă şi în această parte a Capitalei există iubitori de cîini şi pisici. Başca spaima pe care le-o creează păsărilor care şi-au găsit adăpost în cuiburile din copacii din parc. Şi nimeni nu face nimic pentru liniştea oamenilor care vor să se plimbe şi să se bucure de frumuseţea parcului, dar nu aşa cum este acum, cu apă care emană un miros pestilenţial, de te ia cu greaţă, mîloasă şi plină de moluşte, cu nişte răţuşte ciufulite şi alte specii de păsări, care ţipă şi vor hrană, apă curată şi libertate din ţarcurile morţii. Aşa arată acum bătrînul Cişmigiu, spre deosebire de cel din adolescenţa noastră, cu o lume romantică, plină de poezie, dar şi cu petreceri decente, pe cînd acum, dacă nu urlă şi nu ţipă artiştii la microfon – să le iasă plămînii din piept, nu alta – nu sînt artişti, iar petrecăreţii nici atît.

ION MACHIDON,

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI