Bela Bartok şi Constantin Brăiloiu

in Alte știri

 

Într-o epocă în care şovinismul de tip fascist se întindea ca o rîie, pe bătrînul nostru continent au vieţuit şi au activat, la un înalt nivel de profesionalism, atît Constantin Brăiloiu, folclorist român, cît şi compozitorul şi etnomuzicologul ungur, născut în Banatul nostru străbun, Bela Bartok. Constantin Brăiloiu a lăsat moştenire o operă vastă, în care a pus în cîntecul şi dansul românesc nu numai lumină, dar le-a şi analizat, de pe poziţiile unui muzician multilateral, stăpîn pe teoria, armonia, polifonia, formele muzicale şi orchestraţia din fascinanta Lume a Euterpei. El a dispreţuit acea „pseudo-etnomuzicologie“, pe care cu ironie a numit-o „mioriţologie“. Ne-a făcut demonstraţia unei tulburătoare pregătiri în constelaţia melodiei, analizînd modurile şi ritmurile populare şi apelînd la subtile comparaţii, într-un climat luminos, de universalitate, şi nu într-un context provincial, de anacronic semănătorism. Funcţiile înalte pe care le-a deţinut – în ţară şi în vestul european – întăresc teza noastră, în virtutea căreia el a fost, este şi va fi cunoscut ca unul dintre cei mai profunzi folclorişti ai Secolului XX, fiind conştient, ca şi Chateaubriand, că sentimentul moral şi cultural al unui popor trebuie cultivat în folosul intereselor materiale ale acelui popor. Bela Bartok rămîne unul dintre cei „4B“ ai Istoriei muzicii, sau, altfel spus, el a intrat în ,,cvartetul de aur“ al componisticii mondiale, alături de Bach, Beethoven şi Brahms. A valorificat folclorul popoarelor cu o mişcătoare măiestrie, în special pe cel din Ungaria şi din ţara sa natală, pe care a iubit-o cu o pasiune răscolitoare. A revoluţionat tehnica de compoziţie, formînd acel nobil „trio al modalismului cromatic“, alături de George Enescu şi Olivier Messiaen, a contribuit la progresul ritmului muzical, a emancipat instrumentele de percuţie, asemenea lui Edgar Varese şi Igor Stravinski, şi a dat naştere unor opere nemuritoare, în care predomină tragismul. A suferit enorm din pricina ungurilor, care l-au socotit un „vîndut al românilor“, din nefericire el fiind umilit şi de unii români, care l-au etichetat „agent al Budapestei“. Au existat, însă, şi prieteni din străvechiul pămînt daco-roman care l-au admirat şi l-au cinstit. Ne referim la Nicolae Iorga, George Enescu, D.G. Kiriac, Constantin Brăiloiu, Mihail Andricu, Mihail Jora şi Zeno Vancea. Cum un muzicolog profesionist întotdeauna vine cu date noi, în majoritatea scrierilor sale vom găsi accentuate aspecte ale „dualismului muzical Brăiloiu-Bartok“. Zeno Vancea, cunoscut comentator al genialului compozitor ungur, susţinea că Brăiloiu a analizat, împreună cu Bela Bartok, acea „secţiune de aur“ din contextul muzicii lui Bach şi Beethoven, sau chiar din contextul operei bartokiene. Tot Zeno Vancea spunea despre cei doi prieteni că, sub cerul limpede al muzicii cu virtuţi consolatoare, au „disecat“ diferite înlănţuiri modale cromatice şi au scris despre bizarul „mod locric“, la care se asociază comparaţiile, originale şi subtile, între modurile din Transilvania şi cele din Ungaria, prezente în folclorul respectiv. Aceleaşi comparaţii le-au făcut şi în ceea ce priveşte îngemănările de ritmuri atît în Ardeal, cît şi în pusta ungară. Constantin Brăiloiu a făcut posibilă apropierea lui D.G. Kiriac de Bela Bartok, iar Zeno Vancea a mărturisit că acesta din urmă nu s-a sfiit să consemneze: „Cunosc corurile mixte ale dvs. şi cred că dvs. sînteţi singurul în România care se ocupă de muzica populară ca un adevărat artist“. Este vorba despre scrisoarea din 22 aprilie 1910, adresată de autorul „Cantatei profane“ lui Dumitru G. Kiriac – „aere perennius“ -, referitor la Societatea corală „Carmen“. Ne-am bucura dacă majoritatea celor care studiază la Conservatoarele noastre – mai ales cei de la pedagogie şi muzicologie – ar cerceta, cu seriozitate, asemenea corespondenţe spirituale şi ar ridica mai puţine pretenţii exclusiviste, de neacceptat într-un stat de drept. Dar, spre mulţumirea noastră, elitele Conservatoarelor din patrie, deşi au multe greutăţi, s-au adîncit în studiul teoretic al artei sonore, conştiente fiind că profesionalismul înalt este prima lege în artă, iar aceasta nu iartă, mediocrităţile trecînd într-un con de umbră. În acest fel, elitele din rîndul tineretului studios din ţara noastră vor contribui la apropierea popoarelor prin cultură, muzica avînd un rol hotărîtor.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI