Biblioteca Naţională

in Alte știri

Patimile prizonierilor români în Bulgaria (10)

 

Aşadar, după tot nenorocul, din rîndurile românilor s-au găsit nişte mişei care, cu mîini de trădători, să ne pălmuiască sufletele, îndurerate de nenorocirea prin care trece ţara! Peste sîngele vărsat de sărmanii copii ai Patriei, pe rănile încă deschise şi peste trupurile celor care s-au stins cu numele ţării pe buze, peste noianul de zbuciumări ale unui neam credincios visului cinstit, de întregire în lumina libertăţii – o minte pervertită în temniţele întunecate ale Rusiei şi-a azvîrlit noroiul gîndurilor ei bolnave… Stere! Mi-e ruşine să mărturisesc, astăzi, public, că acest singur nume, într-o clipă doar, a revărsat în noi atîta otravă cît nu au reuşit să aducă, în sufletele noastre chinuite, toate barbariile meşteşugite ale unor duşmani sălbatici. Dacă aceştia din urmă mai speră să găsească o scuză în nesăbuinţa unui vis naţional, contrariat în megalomania lui, ce iertare poate nădăjdui acest nume veştejit în istoria neamului, care l-a adunat din oropsirea surghiunului, cu urmele, încă proaspete, ale lanţurilor, ca să-l încălzească la sînul lui şi să-l ridice în locul pe care, imediat, l-a necinstit?

Înnebunit de vîrtejul sentimentelor ce-mi răscoleau fiinţa, precum o ghiară nemiloasă, am izbucnit în hohote de plîns, lovindu-mi, cu pumnii, obrazul înfierbîntat de ruşine şi de mînie. Pe cîţiva dintre camarazi i-am văzut împietriţi de durere, cu capul în palme, plîngînd în tăcere. În numele lor şi al celor 35.000 de soldaţi de-ai noştri care au suferit în Bulgaria, îndurînd chinuri ce nu pot fi, cu adevărat, descrise într-o limbă omenească, dar rămînînd demni şi neclintiţi în iubirea de neam – blestem acest nume, întinat de mizeria trădării. Şi nădăjduiesc că nimicirea morală, de care l-au ferit interesele politicienilor fără scrupul, va fi completă măcar în inimile cinstite ale sutelor de mii de viteji ce au sîngerat pentru un ideal, batjocorit în mod infam de acest nume, străin de neamul în care s-a pripăşit.

(…) Cu venirea primăverii, zvonurile de pace se înteţiră. Bulgarii se îmblînzesc, pe măsură ce acestea par să se confirme şi, pe alocuri, ei au început să-şi dea seama de faptul că vor trebui să răspundă pentru nelegiuirile comise. Şeful de post, îndeosebi, a devenit foarte prietenos, căutînd mereu prilejuri de conversaţie pe tema neomeniei cu care am fost trataţi, pentru ca să încheie, întotdeauna, cu asigurarea că ,,numai ăi mari, de la Sofia, sînt vinovaţi, iar ei, bieţii soldaţi, nu au făcut altceva decît să execute ordinele“. Ideea că România n-a pierit şi că ,,rumanski (cum spun în gazetele lor) sînt ca pisicile: oricum îi arunci, cad tot în picioare!“ – îi obsedează.

– Ei, lasă, măi frate, ne spune unul, care a trăit pe la noi. Eu cunosc pe voi: sînteţi buni şi uitaţi toată rele… şi iar o să fie toată bine. Eu, cum isprăveşte războiu ăsta afurisit, viu iar la România, să facem grădinărie…“.

E convins că ne face un mare hatîr, bată-l Dumnezeu.

(…) Pentru a ilustra, încă o dată, răutatea bulgărească, voi povesti un episod care se referă la sfîrşitul tragic al unor sărmane animale.

E vorba de cei 10 cîini care, crescuţi de un regiment românesc spre a fi dresaţi şi folosiţi în campanie, îi urmaseră pe ofiţerii români în captivitate. Toate prigonirile, de care nu fuseseră nici o clipă scutiţi, nu au reuşit să îi îndepărteze pe aceşti cîini de ofiţerii regimentului în mijlocul căruia crescuseră. Instinctul îi învăţase să-şi urmeze stîpînii pretutindeni, mai mult de la distanţă, ferindu-se de brutalităţile soldaţilor bulgari, pînă ce, în sfîrşit, odată cu instalarea definitivă a grupului din Hascovo, bietele patrupede, strecurîndu-se în lagăr, s-au putut apropia de stăpînii lor.

Multă vreme, soldaţii bulgari, care se schimbau deseori în gardă, n-au putut cunoaşte originea acestor cîini, pe care ofiţerii români îi ţineau ascunşi în momente de primejdie. Cu toată mila şi dragostea ofiţerilor pentru bietele animale atît de credincioase, 3 sau 4 dintre ele s-au stins de foame, în mijlocul unei colectivităţi de peste 350 de oameni, al căror trai mizer nu a făcut posibilă salvarea, cu resturi de alimente, a acestor cîţiva cîini.

(va urma)

C. VLĂDESCU

COMENTARII DE LA CITITORI