Biblioteca Naţională Patimile prizonierilor români în Bulgaria (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

24 august 1916. Căderea oraşului Turtucaia.

Între înjurături şi răcnete, noi, ofiţerii rămaşi în viaţă, din Regimentul 5 obuziere, sîntem împinşi cu lovituri de armă, prin mulţimea de soldaţi români ce au depus armele pe Cheiul Dunării.

Dar ce fac, Doamne?

Se năpustesc, deodată, asupra noastră 10-12 bulgari şi ne jefuiesc pe întrecute. Cu degetele crispate pe trăgaciul armei, cu sărituri pripite, se opresc, o clipă, la fiecare: „bani, parai, ceas“, în timp ce vîrful baionetei lor îţi atinge grumazul. Înţelegi că e recomandabilă graba. Mîna care ezită să se despartă de ceasul-brăţară, sau degetul pe care întîrzie un inel, simte intervenţia tăişului de baionetă. Cel ce-mi pune baioneta în piept poartă un veston românesc, cu buzunarele „armonică“ pline de pradă.

Pe moment, preocupat de ciudăţenia lucrului, aproape că uit primejdia şi, nemişcat, cu braţele încrucişate, privindu-l ca prin geam, urmăresc imaginea nedesluşită a unui biet camarad, ucis şi despuiat de haina lui. Ce o fi înţeles tîlharul din privirea mea uluită? Că altul mă golise înaintea lui, probabil. Fapt e că, pentru 400 de lei şi un nenorocit de ceas ce mi-au rămas, înfruntasem, mai mult fără voia mea, viteaza pornire a baionetei bulgare, care, de atîtea ori în vremea din urmă, ne-a dovedit că, în astfel de împrejurări, cel puţin, nu glumeşte.

E de remarcat că „voiniţii“ bulgari, oricît nu dispreţuiau banul românesc (care pe timpul acela era valută forte), aveau, totuşi, o vizibilă predilecţie pentru ceasornice. Am păstrat impresia că vitejia ostaşilor bulgari ar fi fost cu mult sporită, dacă li s-ar fi spus înainte de luptă: „Nu uitaţi că fiecare român are un buzunar plin de ceasornice“.

Cu toată tristeţea momentului, au reuşit, totuşi, nu o dată, să ne aducă rîsul sănătos pe buze. Bucuria lor copilărească, atunci cînd îi vezi pipăind cu febrilitate ciudatul obiect care ticăie – pe care cei mai mulţi, de bună seamă, îl cunoşteau numai din poveste –, seamănă uimitor cu aceea a unei maimuţe căreia îi dăruieşti o oglindă. Unul îl ţine între palme ca pe o păsărică, îl dezmiardă cu vorba şi, din cînd în cînd, lipindu-l de ureche, se leagănă pe picioare în ritmul bătăii, în vreme ce, din gură, îl imită: „tic-tic, tic-tic“.

În sfîrşit, o nouă cascadă de lovituri, şi iată-ne într-o încăpere a fostei brigăzi, în sala aceea unde, cu puţină vreme înainte, era popota ofiţerilor noştri.

(…) Traversam, zic, străzile unui orăşel bulgar. Lumea, curioasă, se opreşte în loc, ne priveşte cu satisfacţie, adresîndu-ne ironii şi insulte, la tot pasul. Unii ne numesc ţigani, ori mămăligari; cei mai mulţi, însă, ne spun „ciocoi“: ,,Ciocoili dă la Bucureşti, băă!… Ciocoili dă la Capşă… ai vrut război!… Na război!”. Apoi, numele oamenilor noştri politici sînt trecute în revistă, cu o înjurătură pentru fiecare: „Na Take Ivănescu… Na! Brătianu! Nicu Filipescu!…“. Şi iar ,,Capşa“, ,,Ciocoii”, iar nume proprii cunoscute în politica noastră naţională. Îndeosebi ,,Take Ivănescu” şi ,,Filipescu” revin cel mai des în pomelnic, acoperiţi de înjurături şi blesteme.

Mai departe, cîteva şcolăriţe nu pierd prilejul să fie dezagreabile, deşi citim pe feţele lor curiozitatea plină de atracţie pentru tinerii noştri, frumoşi în vestigiile lor de eleganţă.

– Aha! Ciocoile rumanski!… E, bre!… Imă pudră, imă corset… imă odicolănătă?… aha! Tucă nemă Capşă…

Ghiciţi, poate, că vor să ştie dacă tot mai purtăm corset, dacă ne mai dăm cu pudră şi cu apă de colonie. Fiindcă, în rezumat, ajungem să închegăm ideile lor, împrumutate din gazetele bulgare care, în fel şi chipuri, le repetă, în fiecare zi, aceeaşi teorie şugubeaţă: „Ciocoii de la Capşa, cu Take Ionescu în cap şi cu ofiţerii români, care poartă corset, folosesc pudră şi odicolon-ătă, au pus la cale mobilizarea contra Bulgariei“.

E de neînchipuit cît credit a prins în mintea lor această drăcovenie, pînă şi în ţinuturile cele mai izolate ale Bulgariei. Rareori am făcut popasuri fără să fim pipăiţi la corset şi să nu întîlnim cuvîntul ,,Capşă”, rostit de cei mai mulţi dintre ei. Nu e de mirare că, în închipuirea lor, modesta noastră cafenea bucureşteană lua forma unui palat de feerie, ca în „O mie şi una de nopţi“, şi că unul din visele scumpe ,,voinikului” bulgar era să pîrjolească guleamăta Bucureştii şi să doarmă o noapte de vrajă nă Capşetă… (şi, evident, cu ceas la brîu).

(…) Cîţiva dintre camarazii noştri, pe care i-am întîlnit acolo, ne-au povestit păţaniile lor. Ajunşi în localitate, li s-au arătat tîrnăcoapele, sapele, lopeţile etc., pe care trebuiau să le care pentru noi toţi. La refuzul lor categoric, dat imediat, soldaţii bulgari s-au năpustit spre ei, lovind cu ştiuta sălbăticie, spărgînd capetele, umplînd de sînge în dreapta şi-n stînga… Unui ofiţer i se sparge o sticlă pe cap, mînjindu-i de sînge toată figura.

Profesorul universitar Fedeleş, care face parte din acest grup, desface cămaşa, oferind pieptul gol baionetei care îl ameninţa. E lovit cumplit în cap şi pe tot corpul. Evident, camarazii s-au întors cu multe semne, dar cu mîinile goale; atitudinea noastră, în lipsa lor, îi mai consolează de cele îndurate.

Pe înserat, uşa se deschide binişor, şi Christu (şeful Postului şi cea mai mare bestie) intră la noi: „Haide nă voda“ (,,la apă”), ne spune, făcînd un gest spre uşă:

– La apă, ne dă apă!… Şi vestea se duce din gură în gură, ridicînd o piatră de pe inimi.

– Ura, fraţilor! Dacă are rumânu apă, trăieşte o lună nemîncat: îi disperăm pe bulgari!, strigă unul, plin de entuziasm.

În vremea asta, vreo 20 dintre cei mai tineri, s-au încărcat în grabă, la spinare, cu cîte 2-3 bidoane, botiţe, donicioare etc., şi se pregătesc să meargă la rîu, să aducă apă pentru toată lumea. Resturile de apă stătută de prin vase – care începuse să fie economisită de teama privaţiunilor ce se anunţau – e azvîrlită, sau, în cel mai bun caz, folosită, spălîndu-ne în fugă mîinile şi feţele îmbîcsite de murdăria în care trăim.

Echipa porneşte voioasă, sub escorta cîtorva voiniţi, în timp ce noi, ceilalţi, aşteptăm, înseninaţi, provizia de apă proaspătă, din Arda, rîul în care ne scăldaserăm cu o zi înainte, la marginea oraşului.

N-au trecut, însă, 5 minute şi, miraţi, auzim, în grajd, paşii camarazilor care se întorc, însoţiţi de zăngănitul trist al bidoanelor goale.

– Ce e?!…

– Fraţilor, ne-am păcălit!, exclamă cel dintîi intrat, cu figura marcată de o adîncă deprimare. A fost o farsă de-a bulgarilor, ca să pierdem provizia de apă. La jumătatea drumului ne-au oprit: „Stoi!“, „Nazat!“, şi ne-au întors înapoi, rînjind.

– Toată inteligenţa românească nu poate da de capăt perversiunii acestor asiatici!, completează un altul.

– Sînt admirabili!, exclam, pentru a doua oară de cînd îi cunosc.

Şi o nouă criză de tristeţe ne amuţeşte pentru o vreme. Sîntem mai mult înciudaţi de farsa cu apa, pe care au reuşit să ne-o facă. Ne acuzăm de lipsă de prevedere.

Curînd, foamea şi setea încep să-şi arate colţii. Deocamdată, însă, e numai o elementară poftă de mîncare, mărturisită cu multă sfială. Avem, totuşi, ceva provizie de tutun, şi fumăm, fumăm, să uităm necazul şi să ne amăgim foamea. Unii mai speră încă într-o „răzgîndire“, sau într-un contra-ordin, care să-i aducă pe bulgari la o fărîmă de bun-simţ.

Seara se apropie, iar foamea… şi, mai cu seamă, setea încep să devină chinuitoare. În zadar, cîţiva din cei ce ştiu o fărîmă de turceşte, ori de bulgăreşte, s-au constituit în „comitet de aprovizionare“, risipindu-se prin toate colţurile unde se poate spera un contact mai rapid cu simpatia femeilor pomace (bulgăroaice turcite), pe care le zărim prin crăpăturile grajdului, privind de la distanţă spre închisoarea noastră, cu gesturile de generoasă revoltă.

Voiniţii, ameninţaţi cu spînzurarea (după cîte ne-au declarat), rămîn neînduplecaţi la ispita banului, pentru care, altminteri, sînt gata să comită crime odioase, atunci cînd au siguranţa că pielea lor nu e în primejdie.

O fetiţă de vreo 12 ani, cu ochii roşii de plîns, apare, cînd colo, cînd dincolo, pe străzile dimprejurul casei, cu o sticlă cu apă, înfăşurată în şorţuleţul ei, îndreptîndu-şi privirile întrebătoare, pline de milă, înspre geamurile etajului nostru. Doi ofiţeri au reuşit să răzbată în podul casei şi, făcînd o spărtură în peretele de scînduri, au coborît o sfoară, de care s-ar putea lega sticla de apă.

Fetiţa a văzut-o şi, pîndind în toate părţile, se apropie binişor, dar n-apucă să atingă capătul sforii, că un voinik sare de după colţul casei, de unde, probabil, o urmărea hoţeşte şi, cu o lovitură de cizmă, o azvîrle în praful din drum. Biata copilă de-abia se ridică, îndoindu-se de şale, cu mîinile la cap, unde se rănise de-o piatră – şi, uitîndu-se în jos, la sticla spartă, apoi, privind în sus, spre noi, se îndepărtează plîngînd şi arătînd pumnul micuţ voinikului brutal.

Se înnoptează, şi încă nici o faţă de bulgar nu s-a arătat printre noi. Cu atît mai bine: cel puţin, sîntem scutiţi de repulsia pe care ne-o inspiră. Buzele încep să ardă de sete. Pîndim pe cer, dar nu se vede nici un nor. Aşadar, nici o speranţă să prindem vreun strop de apă.

(…) În dimineaţa celei de-a 5-a zile, se aude mişcare multă în jurul temniţei noastre. Regăsim puterea să ne adunăm la ferestre.

În stradă, lîngă zidul casei, stau 2 catîri şi, în urma lor, tăcut, cu o figură lividă, încadrată de o barbă neîngrijită, se află un ofiţer român care, pe furiş, cu o privire îngrozită, ne face semne pe care nu le putem înţelege. E pictorul Ioniţă, a cărui prezenţă lîngă catîri îmi este, pentru moment, inexplicabilă.

Unul din cei doi catîri e încărcat cu două samare voluminoase, în care se văd nişte pîini frumoase, rumene, aurii…

– S-a isprăvit, băieţi! Ne dau mîncare!, opinează, înviorat, unul dintre camarazi.

– Ioniţă are funcţia de artelnic.

– Dar mai e un catîr – observă altul -, şi ia priviţi ce duce în spinare…

Două mari legături de vergi tăiate proaspăt, ceva mai groase ca un baston obişnuit, se leagănă pe şoldurile catîrului. O vagă bănuială ne cuprinde; ne privim şi ne e ruşine s-o formulăm.

Deodată, însă, uşa se deschide. Şeful de post, urmat de cîţiva voiniţi, face percheziţie şi ne ia toate cuţitaşele, bricegele, apoi, sforile şi curelele pe care le avem.

Înţelegem că se pot teme de cuţitaşe, dar ce rost o fi avînd confiscarea sforii şi a curelelor?

Nu trece mult timp şi se iveşte un ofiţer bulgar, scund, îndesat, oacheş şi cu o mustaţă mică, neagră. Seamănă cu voinikul Nicola. Arătînd, prin geam, spre cei doi catîri, ne spune scurt:

– Dacă munciţi, pîine, dacă nu, bătaie!… Dvaisi-pet (douăzeci şi cinci), completează el, cu un gest de flagelaţie, arătînd samarul cu vergile.

– Nu muncim, a fost răspunsul.

– Ceilalţi, din alte grupe, au ieşit la muncă, încearcă el.

– Nu-i adevărat!, strigăm cu convingere.

Urmează un ordin către voiniţi şi, din camere, de pe culoar, sînt chemaţi toţi căpitanii şi locotenenţii.

Sub privirile noastre nedumerite, porţile grajdului se deschid şi 20 din camarazii cei mai vîrstnici, păşind şovăielnic, ca nişte stafii, sînt mînaţi spre piaţa din faţa casei. Ne repezim la ferestre şi, tăcuţi, cu nervii încordaţi, aşteptăm.

Zona e încercuită de santinele în poziţie de atac, cu un genunchi înainte, cu baionetele îndreptate către centrul pieţei. Pe pămînt, în dreapta, e maldărul de beţe.

În mijlocul pieţei, stă ofiţerul bulgar, cu cravaşa în mîna dreaptă şi cu revolverul, în stînga. Împrejurul cercului de soldaţi, se adunase populaţia, urmărind, mută, pregătirile unui spectacol ce se anunţa fioros.

De sus, înghesuiţi la geamuri, cu răsuflarea pierdută de emoţie, privim pregătirile odioasei execuţii, păstrînd încă o palidă speranţă, anume că, în cele din urmă, mişelia nu va fi comisă.

La un semn al ofiţerului negricios, însă, încărcătoarele armelor ţăcăne scurt şi, pentru o clipă, credem că tovarăşii noştri de afară vor fi împuşcaţi.

Dar, nu! Gestul ar fi prea elegant pentru gustul bulgăresc, şi încărcarea armelor rămîne numai o măsură de prudenţă.

Auzim o comandă, şi ofiţerul român, din capătul şirului de lîngă zid, e împins spre centrul pieţei, unde se opreşte între doi voiniţi enormi, înarmaţi, fiecare, cu cîte o vargă groasă. E căpitanul Tolmide (inginer), cel mai vîrstnic dintre primii aleşi pentru supliciu. Părul lui încărunţit luceşte în bătaia soarelui, încadrînd fruntea boltită larg, pe o figură impunătoare, căreia suferinţele i-au dat o aparenţă de spectru.

Ofiţerul priveşte calm în jurul lui, oprind o căutătură de dispreţ pe figura bulgarului, care face un semn cu cravaşa. Şi, în timp ce-şi răsuceşte mustaţa, cu un zîmbet şiret, ca pentru pregătirea unei farse, 2 bulgari se reped şi, desfăcînd, sub veston, centura căpitanului, îi trage pantalonul, aproape smulgîndu-l, peste genunchi, în jos.

Ofiţerul bulgar lovi cu cravaşa capul prizonierului, făcîndu-i semn să se întindă cu faţa la pămînt. Cît ai clipi, sărmanul nostru căpitan e răstignit pe pîntece: doi voiniţi îl ţin nemişcat, apăsîndu-l cu genunchii pe braţe, în vreme ce alţi doi îi apasă cîte o cizmă pe fiecare picior.

Ofiţerul bulgar – se numea Ceandof – lasă cravaşa şi, smulgînd o vargă din mîna unui voinik, ţine să-l lovească cel dintîi pe prizonier, ca pentru împlinirea unei forme protocolare.

Apoi, imediat se reped cei doi voiniţi din dreapta şi din stînga celui de jos şi, cu mişcarea ritmică a două ciocane ce cad, alternativ, pe o nicovală, lovesc de sus, din răsputeri, în trupul şubrezit, în timp ce călăii numără: edin, dva, tri, cetri… la fiecare lovitură, punctată de un icnet de sforţare.

O exclamaţie generată de oroare se ridică în mulţimea spectatorilor din stradă şi de la geamurile închisorii. Bărbatul întins la pămînt pare să-şi fi pierdut, de la început, cunoştinţa, cînd, deodată, un strigăt sfîşietor acoperă toate celelalte glasuri. Şi apoi, urlete de durere, urlete ce nu mai au nimic omenesc, gemete de fiară rănită, se succed, crescînd în intensitate cu fiecare lovitură, sfîşietoare, ca nişte vîrfuri de cuţite ce trec prin creierii noştri, înnebuniţi de groază şi de revoltă neputincioasă.

Voiniţii, înfierbîntaţi de ritmul vergilor ce cad nemiloase, sporesc energia mişcării, în timp ce alţii chiuie ca la nuntă.

Pe trupul gol al sărmanului căpitan, urmele roşii se încrucişează, înmulţindu-se, stropi de sînge ţîşnesc în aer, amestecaţi cu fărîme de carne şi jupuituri de piele, ce se prind pe resturile de ramuri pe care au avut rafinamentul de cruzime să le taie în pieziş, în formă de ghimpe.

Grozăvia mi s-a întipărit în minte cu violenţă şi, astăzi, încă o revăd în toate amănuntele ei.

Vaierul sfîşietor al martirului începe să scadă, feţele celor doi călăi s-au congestionat de sforţările mişcării, al cărei ritm continuă, secondat de numărarea loviturilor: dvaisi-edin; dvaisi-dva… dvaisi-pet! (25), numărul oficial, peste care mai cade o gratificaţie de două-trei, încheiate cu ultime puteri.

Cu faţa în pămînt, corpul înroşit de sînge al căpitanului zace nemişcat şi, de sus, nu putem şti dacă mai respiră. Ofiţerul bulgar se apropie, şi cu un „haidi-bia“, urmat de cîteva lovituri de cizmă, ce sună sec, în carnea sfîşiată, îi dă de înţeles că „e gata“. Dar sforţările celui de jos, în încercarea de a se ridica în picioare, îl impacientează pe călău, care, repezindu-se din nou, îl loveşte cu călcîiul în cap, făcîndu-l pe român să-şi sîngereze gura şi faţa în pietrele mărunte din drum.

Sub fereastra prin care ochii noştri privesc de sus, ieşiţi din orbite, un voinik mărunt şi tînăr, rămas nemişcat, în poziţia de atac, cu capul sus, aproape dat pe spate, priveşte spre noi cu ochii holbaţi, şi broboane mari de lacrimi curg pe obrajii lui, albiţi de groază. E un băieţandru grec, care a fost prins în trecere prin Bulgaria şi încărcat, cu de-a sila, cu raniţa, de care, în mod vădit, nu avea nici o dragoste. Clatină din cap şi murmură, arătîndu-ne cerul: „Boje!… Boje!… ne dobro… ne hubo!“ (Doamne! Doamne! Asta nu e bine… nu e frumos!).

Căpitanul nostru a reuşit, cu mare greutate, să se tîrască pe brînci, lăsînd pete de sînge pe pietrele din drum, apoi, s-a lăsat jos, cu faţa la pămînt, lîngă peretele din marginea străzii, în timp ce bulgarii fac semn altui ofiţer să-şi ia rîndul la monstruoasa flagelaţie.

Acesta e căpitanul Costescu, actualmente colonel, camaradul meu de regiment. Bravura pe care i-am cunoscut-o pe front nu se dezminte nici acum. Cu paşi siguri, se îndreaptă către locul supliciului şi, cu mişcări hotărîte, dîndu-i în lături pe cei ce vor să-l dezbrace cu forţa, îşi lasă pantalonul să cadă şi se întinde cu faţa la pămînt.

Atitudinea lui pare să fi iritat cruzimea voiniţilor, care încep să lovească din răsputeri: „Na Tutrakan!, Na Cărdilater! Na Capşă!…“, în timp ce vergile cad pe trupul său.

Căpitanul, cu capul înfundat în încheietura braţelor, strînse sub el, îşi înăbuşe gemetele; bulgarii, întărîtaţi şi umiliţi de atîta stăpînire de sine, se îndîrjesc: doi voiniţi, înarmaţi cu vergi proaspete, vin să ia locul celor ce par obosiţi. Loviturile lor răzbesc, în sfîrşit, cerbicia bravului nostru camarad, şi, din gîtlejul său, un răcnet neasemuit izbucneşte, succedat de vaiete, pe care durerea cărnii zdrobite nu le mai poate reţine.

Loviturile se abat orbeşte, nenumărate şi, înaintînd pe şale, cad sus, pe şira spinării, crăpînd pielea cu o ţesătură de urme roşii, care, imediat, se înnegresc. Curînd, carnea zdrobită prezintă aspectul unei piersici roşii, strivite. Sîngele se prelinge pe şale şi printre picioare.

Femeile din mulţime, care plîng şi strigă, protestînd, sînt împinse cu paturi de armă, gonite, pentru slăbiciunea lor, ce „tulbură“ spectacolul.

Cu ochii ieşiţi din orbite, îmi iau capul în mîini, îmi smulg părul, nemaisuportînd să văd suferinţa îndurată de iubitul meu camarad, iar strigătul pe care vreau să-l scot mi s-a strîns în gîtlej, într-un geamăt surd, care mă sufocă.

Cei mai mulţi au fugit de la fereastră şi, trîntindu-se pe jos, îşi ascund capul în mîini, în hohote de plîns.

Din capătul culoarului, o voce îngrozită ne cheamă să venim în ajutorul unui infanterist, care s-a spînzurat de o grindă, cu o frînghie ce scăpase vigilenţei bulgarilor, la percheziţia făcută cu două ore mai înainte. Cîţiva camarazi se reped şi îl salvează. Învăţătorul Hanganu a înnebunit.

(va urma)

C. VLĂDESCU

COMENTARII DE LA CITITORI