Biblioteca Naţională Patimile prizonierilor români în Bulgaria (8)

in Alte știri

 

Moş Voicu ne povesti continuarea întîmplării:

– Şi uite, taică, din pricina chipiului ăsta (ne arătă chipiul, de pe care scosese tresele de ,,amiral“) şi a cîtorva nasturi pe care i-am dat lor, m-au purtat pe drumuri şi m-au snopit în bătaie. Am reclamat pe la toţi ofiţerii bulgari, peste tot unde am fost dus, că ,,nu sînt amiral de vapoare, păcatele mele“, dar nici unul n-o vrut să mă asculte.

Iată cum, multă vreme, am avut şi un ,,amiral“ printre noi. Cu vreo două săptămîni înainte de sosirea lui Moş Voicu, unii dintre camarazii care ştiau bulgăreşte îmi spuseseră că aflaseră, dintr-un Comunicat bulgar, despre faptul că, printre noii prizonieri, se afla şi un amiral român. Vreau să cred că a fost mai degrabă o născocire a lor, ca să completeze hazul întîmplării, deşi, în definitiv, aşa cum prinseseră un ,,amiral“, puteau, la fel de bine, să-l şi anunţe.

(…) Pictorul Tonitza, unul dintre cei mai intelectuali artişti ai noştri, avu ideea să scoatem o revistă – în principiu, săptămînală. În cele din urmă, ea a apărut cu întîrzieri, din pricina imperfecţiunilor ,,presei autohtone“, cum motivam noi, în primele pagini. Tirajul a fost de maximum un exemplar, din cauza lipsei utilajelor de tipografie, comandate în America şi împiedicate să sosească la vreme de evenimentele ce aveau loc în Europa. În realitate, ,,presa autohtonă“ era mîna laborioasă a camaradului C. Bunescu, inginer silvic, care, cu o răbdare îngerească, scria, imitînd tiparul şi distribuind materialul în pagină, cu un remarcabil simţ al tehnicii şi esteticii în publicitate.

În ziua de 8 septembrie 1917, apare, pe neaşteptate, primul număr, pregătit, în secret, în camera mea (unde locuiau numai 4 persoane), devenită ,,redacţia şi administraţia revistei“, pe care am intitulat-o ,,Nu te lăsa“, după unul din dictoanele obişnuite în lagăr, în momente de grele încercări, cînd, într-o formă lapidară, circula, din gură în gură, un cuvînt de ordine sintetizînd caracterul unei atitudini adoptate de colectivitate.

Revista, menită ,,să descreţească frunţile îngîndurate ale camarazilor“ – aşa cum explicam în primul articol, intitulat ,,De ce apărem“, se baza, atît pentru partea literară, cît şi pentru ilustraţii, pe 2 colaboratori: Tonitza şi subsemnatul, amîndoi pictori, cu o oarecare deprindere a condeiului, ajutaţi, în pregătirile de ordin tehnic, de ceilalţi 3 tovarăşi din încăperea ,,redacţiei“ şi de mîna-tipar a lui Bunescu. Am reuşit, însă, printr-o continuă variaţie de pseudonime, să dăm impresia unei largi participări artistico-literare.

Succesul primului număr al revistei, care a fost trecut din cameră în cameră, unde – pentru menajarea exemplarului unic – era citit cu voce tare de un camarad, timp în care ceilalţi ascultau, fumînd, întinşi pe rogojină, era răsplata mult aşteptată pentru strădania noastră, care avea ca scop să aşeze rîsul sănătos şi regenerator pe buzele întristate ale tovarăşilor noştri de suferinţă.

Coperta aceluiaşi prim număr, datorită marelui talent al camaradului Tonitza, avea drept ilustraţie un grup de prizonieri citind, la lumina palidă a candelei, ziarul ,,Écho de Bulgarie“, din care o frază, reprodusă, textual, dintr-un articol semnat de un om de ştiinţă bulgar servea drept legendă a imaginii: ,,cu prilejul ultimelor cutremure, s-a constatat că pe cît e mai puternică zguduirea, cu atît stricăciunile sînt mai mari, iar clădirile, cu cît sînt mai slab construite, cu atît sînt mai expuse…“.

Trebuie să mărturisesc, fără înconjur, că acest crîmpei de colaborare a intelectului bulgar – prin gravitatea autenticităţii lui – a reuşit să întreacă în umor glumele noastre din revistă, deşi acestea erau foarte apreciate, judecînd după scrisorile de felicitare pe care le primeam, în cutiuţa de la uşa ,,redacţiei“, de la cititorii entuziaşti.

(va urma)

C. VLĂDESCU

COMENTARII DE LA CITITORI