Biblioteca Naţională

in Lecturi la lumina ceaiului

Patimile prizonierilor români în Bulgaria (2)

 

Loviturile au încetat, şi camaradul zdrobit se tîrîie prin praf, ca o şopîrlă strivită, oprindu-se lîngă cel ce pătimise înaintea lui. Apoi, alţi căpitani şi, după ei, locotenenţii, pe rînd, sînt zdrobiţi de vergile ce se rup în mîinile călăilor, împrăştiindu-se în bucăţi. Furia flagelaţiei pare să îmbete simţurile voiniţilor şi ale ofiţerului bulgar. Acesta stătea bine înfipt pe picioare, cu braţele încrucişate, cu faţa întinsă într-un rînjet rece, în aşteptarea finalului fiecărei execuţii, după care se apropie şi îşi oferă plăcerea unui supliment de cravaşare, ori de lovituri de călcîi, peste rănile sîngerînde. Una dintre victime leşină şi, imediat, e azvîrlită la grămadă, ca o mortăciune.

Centrul pieţei e stropit cu pete mari de sînge, care se întind, în dîre groase, pînă la peretele unde se ghemuiseră, trîntiţi cu faţa în jos, cei 20 de ofiţeri, martiri ai datoriei şi ai onoarei. Corpurile lor nemişcate, pe jumătate dezbrăcate, cu pielea pleznită şi carnea sfîşiată, dau impresia unui morman de zdrenţe hidoase, azvîrlite într-un colţ de măcelărie, după tăierea mai multor vite.

Ofiţerul bulgar îşi plimbă privirile deasupra mulţimii, fixîndu-le, apoi, în direcţia ferestrelor de la etajul nostru. Face un semn şi se îndreaptă, escortat de 4 soldaţi, spre intrare. Sărim, toţi, în picioare şi ne pregătim să-l aşteptăm într-o atitudine menită să ascundă groaza de care ne-a umplut această fiară. Ajunge în mijlocul nostru şi, privind cu un zîmbet senin la feţele noastre, îşi mîngîie mustăcioara răsucită. Dacă nu l-ai fi urmărit dezlănţuindu-se, aşa cum o făcuse mai devreme, în piaţă, erai în stare să juri că acest omuleţ îndesat, în tunica lui îngrijită, e departe de a fi o bestie.

Privirea lui e zîmbitoare, părînd amuzată ca de o farsă între prieteni. Văzîndu-l pentru prima oară, cu aerul acesta destins, ai crede că a sosit aici pentru a ne întinde o mînă camaraderească. Aceasta e una din laturile specificului lor, de care ne-am lovit în multe împrejurări pe timpul captivităţii: o cruzime rece, vădită în plăcerea de a tortura, de a vărsa sînge de dragul spectacolului oferit de sîngele ţîşnind, fără prilej de aţîţare, pe care am remarcat-o îndeosebi la oamenii lor de factură ,,bună”, adică la aceia care, la noi, formează pătura, mai mult ori mai puţin, intelectuală.

– Hei, bre!, începe el. Voi lucraţi, ori primiţi bătaie ca şi ceilalţi?

– Nu lucrăm, i se răspunde hotărît. Sîntem gata să împărtăşim soarta camarazilor noştri de afară.

Era, evident, cea mai elementară atitudine de solidaritate şi, cu toată oroarea resimţită în faţa celor întîmplate, curajul celor ce pătimiseră ne stimula propriul curaj. Mai mult decît atît, dar perspectiva de a fi scutiţi de aceleaşi suferinţe ar fi fost un prilej de remuşcări în faţa celor lăsaţi să plătească, doar ei, pentru o cauză comună.

La răspunsul nostru categoric, bulgarul, încurcat, încruntă din sprîncene şi păru că reflectează un moment, răsucind cravaşa. Curînd, însă, figura lui se lumină cu un zîmbet exprimînd mulţumirea de sine şi ne anunţă soluţia pe care o găsise:

– A! Voi, rumanski, ştiţi să răbdaţi! Ei, atunci, pe voi nu vă mai batem… O să-i batem tot pe cei de afară, pînă cînd veţi hotărî să lucraţi.

Apoi, ne întoarce spatele şi pleacă. De această dată, veţi exclama, probabil, împreună cu noi: ,,Sînt admirabili!”. Într-adevăr, nicicînd, în lumea noastră, o minte, oricît de inventivă şi mînată de instinctele cele mai criminale, nu ar fi capabilă să întrezărească măcar o atît de diabolică ,,soluţie”. Răspunsul lui, atît de neaşteptat şi formulat cu atîta simplitate, ne lasă năuciţi. Gîndurile ce dau năvală în mintea noastră înfierbîntată răzbat la suprafaţă ca o flacără cu scăpărări sinistre, ţîşnindu-ne din ochii deschişi peste măsură. De bună seamă, înţelegeţi că, dacă se ţinea de cuvînt, continuarea oricărei rezistenţe, din partea noastră, a celor ce ne puteam socoti, într-un fel, la adăpost de primejdie, ar fi fost, dacă nu o laşitate, un gest de eroism ieftin, pe spinarea martirilor ce zăceau, deja, în baia de sînge de sub ferestrele închisorii. Cei peste 20 de ofiţeri din fiecare grupă (fiindcă de cele ce ni s-au întîmplat nouă n-au fost scutite nici celelalte grupe) ar fi generat 80-90 de victime – ucise în cele mai cumplite chinuri, care să sature ura bulgărească. Iar noi, cei rămaşi în viaţă, am fi înnebunit din cauza remuşcării, în cazul în care bulgarii s-ar fi mulţumit cu atît, fără să mai caute alte mijloace de a ne înfrînge.

– Nu vor face asta, exclamă, în sfîrşit, unul dintre camarazi, cu vocea înăbuşită de vălmăşagul sentimentelor ce ne încearcă pe toţi, în faţa procesului de conştiinţă la care ne-a expus perfidia ingeniozităţii bulgare.

– O vor face… fiţi siguri!, replic eu, abătut, după care ne repezim cu toţii, din nou, la ferestre.

(va urma)

C. VLĂDESCU

COMENTARII DE LA CITITORI