Biserica Filaret, Bărbătescu Nou sau Cuţitul de Argint

in Polemici, controverse

Prin anul 1796, partea Bucureştilor cuprinsă între Podul Beilicului şi Podul Craiovei era acoperită de vii. Drumurile de comunicaţie între cele două mari zone, puţine la număr, aveau o demarcaţie care ţinea seama de graniţele proprietăţilor, din care pricină şerpuiau aparent fără noimă, nefiind încurcate de geografia locului. Interesant de remarcat că Şoseaua Viilor şi Bulevardul Pieptănari au moştenit acest traseu, deosebindu-se net de traseele străzilor apărute în urma parcelării, supărător de drepte. O abatere de la acest traseu l-a constituit strada Cuţitul de Argint, o stradă fără trecut, însă trasată după configuraţia aproape semicirculară a Parcului Carol I. Hărţile vechi ne dezvăluie faptul că strada aceasta s-a format din unirea mai multor drumeaguri prin podgorii, pe unul dintre acestea, Drumul Filaret, astăzi aleea pe care se află Fîntîna Cantacuzino, ridicîndu-se, la 1796, biserica despre care este vorba mai departe. Conform documentelor cercetate de istoricul Ionescu-Gion, majoritatea rămase sau pierdute la Moscova în urma confiscării Tezaurului românesc la ordinul lui Lenin, ea ar fi fost ridicată de soţii Pavel şi Stanca Udrea. Un pomelnic de piatră, dispărut între timp, îi menţiona, alături de aceşti primi ctitori, pe arhiereii Grigorie şi Dositei şi pe un anume Grigorie monahul.
De precizat că, la finele Secolului al XVIII-lea, împrejurul viitoarei biserici nu exista nici o casă, singurele clădiri apropiate fiind una cu două caturi şi o alta cu cramă, fîntîna lăsată în grija mitropolitului Filaret de către Mavrogheni şi adăpostul paznicilor de la Bariera Bărbătescu. Apoi, în ani, în jurul ei s-a format Mahalaua Filaret, în documentele şi pe hărţile de la jumătatea Secolului al XIX-lea ea figurînd sub această denumire. Prima ei înfăţişarea a fost aflată de preotul Marin Dumitrescu din gura bătrînilor, descrierea părînd acceptabilă: „Biserica aceasta la început a avut forma unei case şi era învelită cu şindrilă. În loc de cruce a avut două cuiburi de barză, iar în interior a fost simplă ca o casă şi fără sfinţi. Cu tavan şi cu o tîmplă de scînduri fără sculpturi, avînd doar 4 icoane pe dînsa. În aşa stare servea de paraclis“. La 15 ianuarie 1810, casa a fost transformată în biserică, „poate după cutremurul din 1802“, afirma istoricul Nicolae Stoicescu. Ca biserică – tip navă fără turle – este menţionată şi de istoricul grec Dionisie Fotino în a sa „Istorie a Daciei sau a Transilvaniei, Ţerei Munteneşci şi a Moldovei“, tipărită, la Viena, între 1817 şi 1819.
Pe la 1830 a venit să slujească în ea preotul Mislea, la această dată încropindu-se o mahala întinsă, dar cu puţini locuitori, numită Mahalaua Dracului. Aceasta începea din dreptul Crematoriului Uman de astăzi, în grădina căruia s-a aflat, pînă în 1935, „Hanul Dracului“ (evident, altul decît cel de pe Bulevardul Banu Manta), ajungea la Bariera Bărbătescu, astăzi intersecţia Căii Şerban Vodă cu Şoseaua Viilor şi se termina în dreptul Autogării Filaret din zilele noastre.
În anul 1845, cînd preot paroh era Ioan Voiculescu, bisericii i s-au adăugat două turle de inspiraţie rusească. O reparaţie generală a suferit în 1880, cînd a fost înălţată şi alungită după modelul Bisericii „Curtea Veche“, tot atunci amenajîndu-se şi o grădină. Lucrările au costat 4.000 de galbeni adunaţi din „cutia milei“, de unde se deduce starea bună a enoriaşilor, printre ei numărîndu-se şi membrii familiilor Bărbătescu şi Hagi Moscu, ultimii deţinînd în preajmă o podgorie relativ întinsă. Din cauze necunoscute, a căzut iarăşi în ruină, necesitînd o centură de fier şi o nouă zugrăvire. Lucrările au fost conduse de arhitectul George Sterian. A rezistat astfel pînă în toamna anului 1905.
Voind să lege cu orice preţ domnia Regelui Carol I de strălucita conducere a lui Ştefan cel Mare, care fusese omagiat în 1904, moldoveanul Constantin I. Istrati, în calitatea sa de comisar al expoziţiei jubiliare dedicate celor 4 decenii de domnie glorioasă a lui Carol I, care urma să prefacă – pe o mai veche propunere din 1894 – întinsul cîmp Filaret (fostă posesiune a Mitropoliei), într-un oraş de pavilioane, s-a gîndit să transforme biserica din vîrful dealului într-una asemănătoare celor ctitorite de marele voievod. Ca arhitect a fost ales Nicolae Ghica-Budeşti, care s-a gîndit la o sinteză, avînd în vedere bisericile „Sf. Gheorghe“, din Hîrlău şi „Sf. Nicolae Domnesc“, din Iaşi. Lucrările de prefacere au început în 19 noiembrie 1905 şi s-au definitivat – doar în exterior – în aprilie 1906. Atunci a fost aşezată şi o cruce din vremea domniei lui Antonie din Popeşti (1669-1672), mai exact a membrilor familiei voievodului, cum se deduce din inscripţia săpată de Radu zugravul: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvîrşirea Sfîntului Duh, amin. Invocarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci şi o au ridicat robul al lui Dumnezeu pomenire: Antonie voievod şi doamna lui Ana şi fiul lui Alexăndrel, Ilina, Costandina, Neacşa, Marica, Antonie, Pană, Ioana, Costandin, Duca, Neagul, Sima, Dumitra, Mihai, Despina, Pătru, Mihai, Dumitru, Antonie […], vă leat 7185 meseţa martie 1“.
Inaugurarea Expoziţiei de către familia regală, la 6 iunie 1906, a avut loc la Arenele Romane, unde s-a oficiat serviciul divin de către mitropoliţii Iosif al Ungro-Valahiei şi Partenie al Moldovei. În faţa „Arenelor“ fusese amplasată „Lupa Capitolină“, dar al Romei, care făcea legătura cu Împăratul Traian. Situată în imediata apropiere, biserica se înfăţişa ochiului ca o splendidă ctitorie a marelui Ştefan Vodă, însă nu putea servi ca lăcaş de rugăciune. Acest neajuns nu a putut fi corectat nici pînă în 23 noiembrie 1906, cînd Expoziţia Jubiliară şi-a închis porţile, nici în anul următor. Abia în decembrie 1908, pictorul Costin Petrescu, autorul desenelor pentru pavoazarea oraşului Iaşi şi pentru defilarea oştenilor, la 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, în iulie 1904, a început lucrul la zugrăvirea bisericii. A încheiat lucrarea în 1909, desfătînd privirile credincioşilor cu o pictură majestuoasă, cu mult albastru şi auriu, care putea fi admirată, înainte de distrugerea provocată de un incendiu, în 1976. Tîmpla şi mobilierul bisericii au venit din atelierele Şcolii de Arte şi Meserii, în 1910, în 12 decembrie din acel an săvîrşindu-se, cu mare fast, sfinţirea ei. Ştefan cel Mare intrase, în sfîrşit, în Bucureşti.
Emanuel Bădescu

COMENTARII DE LA CITITORI