Biţă Şchiopu’

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

 Tabletă de scriitor  

Povestea lui Biţă este una tristă. El nu poate vorbi, aşa că nu şi-o poate istorisi singur. M-a delegat pe mine să o fac, ştiind bine că nu voi spune despre el decît ceea ce ştiu şi ceea ce am aflat de la vecini. I-am aflat povestea după multă vreme, cînd începuse să mă lase să-l mîngîi, mai întîi cu privirea, apoi cu mîna, că tare sperios era… Şi avea şi de ce… Nimeni nu ştie pe unde o fi dormit, pe unde o fi umblat şi cîte pietre or fi fost aruncate asupra lui pînă cînd avea să se aciueze la scara blocului nostru… Iată că m-am luat cu vorba şi era cît pe-aci să uit să precizez la cine mă refer: nu e vorba de vreun om sau un copil al străzii, ci, pur şi simplu, de un căţelandru cu blană dungată, de un bej închis, ca de urs, cu pricioarele noduroase şi groase. El nu cerea altceva de la oamenii din bloc decît o mîngîiere şi o privire caldă… Voia prietenie, iubire, dezmierdare. Oamenii – ca oamenii: unii îl priveau cu drag, dar cei mai mulţi îl alungau. Mai miloasă era o vecină de la etajul IV, care îl tot drăgălea şi-i dădea de mîncare… În rest, Biţă stătea, cît era ziua de lungă, în iarba din părculeţul blocului şi se juca… Era tare plăcut să-l vezi cum se hîrjonea, în zburdălnicia lui, de unul singur… Alţi căţei nu mai erau prin preajmă, fiindcă, de îndată ce apărea vreunul, hingherii îl şi înhăţau cu şbilţurile lor criminale, iar bietul patruped murea înainte de a ajunge la un aşa-zis adăpost, unde urma, oricum, să fie eutanasiat… Toată lumea se întreba: cum de nu-l luau pe Biţă, că doar era un cîine al nimănui? Într-o dimineaţă, însă, l-am văzut tîrîndu-se pe burtă: avea piciorul stîng, din spate, destul de grav rănit. Zile întregi a schelălăit de durere, cu ochii plini de lacrimi şi cu inima neagră de supărare. La un moment dat, a dispărut. Parcă l-ar fi înghiţit pămîntul… După o vreme, însă, Biţă a apărut, dar cu piciorul beteag amputat din şold. Îl dusese vecina noastră la veterinar, dar a fost prea tîrziu să-i salveze piciorul, care se cangrenase… Ce trist era Biţă! De lătrat – nu mai lătra; doar scotea, din cînd în cînd, cîte un mîrîit, însoţit de un oftat adînc. Din clipa aceea, văzîndu-l cum era, mai toţi oamenii din bloc, dar şi cei care treceau pe aleea din faţa clădirii, îl compătimeau, fiecare în felul lui… Unii chiar se cutremurau de durerea lui Biţă şi vorbeau că mai bine l-ar fi luat de acolo, pentru a fi eutanasiat, ca să nu se mai chinuie. Alţii, din compasiune, îi aduceau fel de fel de bunătăţi – pulpe de pui fierte, mezeluri, oase cu carne pe ele -, iar cei mai miloşi îl băgau în holul de la intrarea în bloc, pentru a-l pune la adăpost de hingheri.

Cu timpul, Biţă s-a însănătoşit şi îşi luase obiceiul ca, aşa, în 3 picioare, să-şi conducă prietenii la magazin. Acolo, aştepta afară, pînă cînd oamenii îşi făceau cumpărăturile, după care, mergînd cu un pas în spatele lor, îi însoţea pînă la uşa blocului, unde rămînea să o păzească cu mare grijă. După o vreme, însă, Biţă a dispărut din nou, fără să ştie careva ce se întîmplase cu el. Cîteva zile mai tîrziu, însă, cîinele nostru drag s-a întors, şi de data asta. Era seară, destul de tîrziu, aproape de miezul nopţii. Ne întorseserăm de la treburile zilnice şi, ajungînd în dreptul blocului, l-am găsit întins pe covoraşul de la uşă. L-am luat în apartament, i-am dat mîncare şi apă. Vreme de două zile nu s-a mişcat din fotoliu – îl învăţasem că acolo trebuie să stea… Dar, cum în apartament nu-l mai puteam ţine, am hotărît să-l ducem la curte, la ţară, unde trăieşte şi acum, după ani buni de la acea întîmplare. Se joacă şi e plin de vioiciune. El este cîinele nostru drag şi, ori de cîte ori mergem acolo, vine lîngă noi, bătînd îndelung din ciotul lui de coadă. Ne priveşte cu ochii plini de lumină, spre a ne mulţumi, parcă, pentru faptul că l-am scăpat de la moarte; iar noi, la rîndul nostru, sîntem bucuroşi că am salvat viaţa unui cîine. Un asemenea gest nici nu ştiţi cîte noime are… Ca să vă convingeţi, faceţi şi voi la fel cu animăluţele fără stăpîn… Recunoştinţa lui Biţă faţă de omenia cu care l-am tratat se vede şi din faptul că nu lasă pe nimeni să intre în ogradă nepoftit. El ştie că-l răsplătim mereu cu hrană şi nu-l lăsăm pradă puricilor, căpuşelor: de îndată ce dă colţul ierbii, îi punem zgardă care să-l ferească de insecte. … Toată lumea se miră că Biţă Şchiopu’ e atît de răsfăţat. Ei bine, da, aşa e şi firesc, pentru că Biţă face parte din familia noastră.

ION MACHIDON,

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

 

P.S. Cît timp Biţă a fost paznicul blocului nostru, nu a avut loc nici o spargere. De cînd l-am dus la ţară, infractorii au dat iama în apartamentele oamenilor. Recent, 3 tîlhari deghizaţi în poliţişti au fost la un pas de a-l omorî pe fiul proprietarului unui apartament de la etajul I, pentru un portofel cu doar cîteva sute de lei în el. Oameni buni, luaţi aminte la cîinii voştri! Ei vă sînt prietenii cei mai devotaţi şi paznici de toată isprava în gospodăriile voastre.

COMENTARII DE LA CITITORI