Blestem, cu B de la Budescu; că’z doar nu de la Burleanu…

in Polemici, controverse

Aşadar, ceea ce era previzibil să se întîmple, s-a-ntîmplat. Previzibil, în sensul că o ceată de fotbalişti nu foarte-foarte înzestraţi, poate cea mai „păsărică albă-n cioc, subţirică la mijloc“ din cîte am văzut vreodată, şi condusă de un antrenor expirat din cam toate punctele de vedere, nu prea avea cum să transpună în faptă însufleţitorul mesaj al imnului nostru: Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soartă! Fără să dau apă la moara cîrcotaşilor, aş spune că, mai degrabă, ne-am arătat a fi demni urmaşi ai lui Traian Demolatorul…
Mă întreb dacă nu cumva noi pierduserăm jocul încă de la intonarea imnurilor; lasă că albanezii din tribune se auzeau de vreo trei ori mai tare (unde-o fi văzut comentatorul Costi Mocanu că „românii s-au dovedit aici cei mai buni suporteri!“, doar el ştie), ceea ce deja îi aşezase în pole-position, dar finalul lor mă îngîndurase de-a dreptul: Vom fi, vom fi învingători! Naiba ne-a pus să le vindem superba compoziţie a lui Ciprian Porumboiu!… Scuzaţi, a lui Ciprian Porumbescu.
Pe şleau spus, ne-am făcut de rahat! Şi ne-am făcut de rahat nu în cine ştie ce companie super-selectă, ci, atenţie!, în cel mai de rahat turneu final al vreunui Campionat European, disputat de la înfiinţarea lui şi pînă în prezent. Mai exact, un turneu în care doar cine n-a vrut nu s-a calificat. Ştiu, îmi puteţi spune că nu-i chiar aşa, dovadă că Danemarca şi Serbia au rămas acasă după disputarea preliminariilor. Dar nu sînt convins că-i un contra-argument temeinic; mai degrabă, şi ele, ca şi noi, au arătat că atîta pot în clipa de faţă. Că, din Schmeichel sau Laudrup, respectiv Šekularac sau Mihailovici, n-au rămas decît firimiturile. Încît aş îndrăzni să afirm că, de fapt şi de drept, turneul final al europenelor-2016 începe abia acum, după ce sita grupelor a cernut plevuşca. Reunind doar 16 participante, da, acesta ar fi un turneu cu pretenţii de fază finală, şi nu o competiţie de massă.
În accepţia oricărui om cu logică, nu şi a lui Platini (jucător imens la vremea lui, dar, altminteri, un nematurizat), această fază a competiţiei continentale presupune valoare condensată, muc şi sfîrc, nicidecum o adunătură născută din foarte discutabile criterii comercialo-populisto-electorale. Sigur, o asemenea formulă supradimensionată poate avea şi aparente părţi bune, cum s-a arătat pînă acum echipa Islandei. Ei, şi? Minciunele pudrate cu zahăr vanilat… Va muta Islanda, vreodată, capitala fotbalului european, de la Madrid sau Barcelona, la Reykjavik? Jamais dă niciodată!, cum ar zice îndelung comentatul ţigan român cu vioară, instalat de francezi pe afişul mondialelor -98.
Ne-am făcut de rahat în condiţiile în care, oricît am fi noi obsedaţi de apăsarea arbitrajelor, acum nu mai putem invoca aşa ceva. Am fost singura echipă beneficiară în faza grupelor a două lovituri de la 11 metri, ceea ce, în alte rînduri, n-am avut parte; dimpotrivă, aveau parte adversarii, pînă şi din faze care nu reclamau deloc decizia, cum au stat lucrurile cu Croaţia, la aceleaşi mondiale-98. Vă amintiţi momentul? Atunci, şi arbitrului se pare că i-a fost ruşine de viziunea lui somnambulescă, dictînd reexecutarea penalty-ului, deci oferindu-ne o şansă… Mai exact, oferindu-şi lui o şansă de dregere a busuiocului, deşi nici acea decizie, eventual reparatorie, nu avusese vreo justificare.
Ei, bine, chiar şi în aceste condiţii, cu toate că ar fi fost suficient să învingem o formaţie modestă, precum Albania, pentru a mai avansa un pas în competiţie, n-am fost în stare, pierzînd jocul decisiv cu 0-1. Ba, mai mult, dacă Sadiku şi ai săi nu s-ar fi avut la cuţite cu tehnica, dacă mingea n-ar fi sărit din picioarele lor ca din bară, şi n-ar fi ratat de cîteva ori din poziţii clarissime, puteam să ajungem şi pe post de proasta satului, înregistrînd cea mai severă înfrîngere din grupe.
Am văzut meciul cu Albania pe terasa restaurantului de la Jupiter, aparţinînd prietenului meu Dorel Munteanu (a se nu se confunda cu prietenul meu Dorinel Munteanu), fost portar în divizia C, la Laromet. Cînd îl vedea pe Tătăruşanu cum scapă mingile din mînă, aproape la fiecare ieşire din poartă, Dorel al meu îşi trăgea palme: Domnule, ce i-o fi făcut Ţeţe Moraru ăstuia, sau nu i-o fi făcut, că n-are priză la balon nici cît peretele?! Eu, ca să-l necăjesc, îmi dădeam cu presupusul: Zici că n-are priză? Poate nu i-o fi făcut împămîntarea! Dorel, mai negru de supărare decît Bănel: Lasă-mă acum, că nu-mi arde de glume! Şi, adăugînd, după o clipă: În orice caz, dacă Tătăruşanu ar fi comis-o la fel şi la Laromet, nea Titi Brăileanu îl scotea imediat din poartă!
Ceea ce nu vrea să însemne că portarul nostru a fost singurul vinovat. E drept, a comis-o nepermis cu Franţa, e coautor, împreună cu Chiricheş, la golul albanezilor, dar dacă era ceva de capul nostru, cine ne-a împiedicat să marcăm şi noi de două ori, pentru a merge mai departe?
Am toată stima pentru Raţ, pentru profesionalismul şi valoarea lui. Dar, dincolo de accidentările din ultima vreme, era limpede că nu mai e ce-a fost cîndva, că uzura l-a ajuns din urmă şi pe el. Pe Chipciu nu-l mai acceptă, de-o bucată de vreme, nici galeria Stelei, dar a fost găsit ca ideal pentru echipa naţională. Florin Andone, altminteri un băiat de toată isprava, are mari dificultăţi în a-şi găsi un loc sub soarele Primerei Division, iar despre Hoban ştim doar că a jucat aşa şi-aşa într-un campionat subţirel, precum cel al Israelului. În schimb, Budescu, deşi a tras după el Astra în drumul spre titlu, după ce a dat două goluri şi într-un meci de calificare a naţionalei, nu şi-a găsit loc nici măcar în lotul lărgit?! Şi e doar un exemplu. Ce vreau să spun? Păi, nu vreau, ci chiar spun că, dacă am fi avut o selecţie mai înţeleaptă, mai fără toane sau marote personale, am fi putut depăşi măcar faza grupelor. După care, mă rog, n-am fi avut şanse nici cîte avea Mircea Băsescu să i se confişte banii în procesul cu clanul Bercea (deci tot pe bază de B…), dar se chema că n-am făcut chiar figuraţie.
Desigur, e prematur să se tragă concluzii şi, mai ales, să se stabilească ce anume trebuie făcut de aici înainte. Ceea ce pot pronostica însă este că, prima şi cea mai importantă măsură, aceea a revitalizării activităţii la copii şi juniori, a reînfiinţării campionatului de tineret-speranţe (îmi spune cineva unde joacă tînărul de 19 ani, abia ieşit din juniorat, dar încă neavînd valoare de primă Ligă, sau măcar secundă?) probabil că nu-şi va putea afla rezolvarea prea curînd. Cu bani puţini, şi la fel de puţină pricepere, nu prea avem de unde să dăm restart. Pe alt plan, cel al seniorilor, forurile noastre fotbalistice au asistat nepăsătoare cum echipe de mare tradiţie, unele chiar foste campioane (Poli Timişoara, „U“ Cluj, F.C.Argeş, Petrolul, Rapid, Galaţi, Urziceni) se sting una după alta. Nemaivorbind de crima împotriva fotbalului, că altfel n-o pot numi, comisă în cazul Universităţii Craiova. A cărei scufundare a fost decisă abuziv, după cum definitiv şi irevocabil a decis Instanţa, de însăşi Comitetul Executiv al FRF!! Unde în lume s-a mai pomenit aşa ceva?!
Dar pînă la a găsi soluţii cu adevărat viabile, şi a le pune în aplicare, mai e cale lungă, drum de fier. Deocamdată, urgenţa nr. 1 mi se pare aceea a găsirii unui alt selecţioner. Domnule Burleanu, s-a scris că pe Iordănescu intenţionaţi să-l numiţi director tehnic al tuturor naţionalelor. Chiar nu vă e clar că Tata Puiu a ajuns la cap de linie?! O.K., a avut şi merite incontestabile în trecut, că’z doar nu degeaba a fost desemnat antrenorul secolului (mă rog, după părerea mea, cel mai bun antrenor român din toate timpurile a fost Emerich Jenei, singurul care a cucerit un trofeu istoric), dar acum totul pare a arăta că i s-a rupt arcul! Nu mai funcţionează nici întors cu cheia, nici pe bază de baterii. În „Gazeta Sporturilor“, cu referire la atmosfera din rîndul tricolorilor, Iustin Gafiuc a scris un articol intitulat IRESPIRABIL!, susţinînd că, în cantonamentul nostru din Franţa, din cauza hachiţelor lui Iordănescu, nu se mai suportă om cu persoană! Ceea ce, bineînţeles, a stîrnit furia gheneralului, în plină conferinţă de presă: Dumneata ar fi trebuit să rămîi acasă! Aici atmosfera e cum nu se poate mai bună! N-am de unde să ştiu cum a fost atmosfera acum. Dar, ca unul care am cunoscut pe pielea mea cît de bună era atmosfera la lot, cu Iordănescu selecţioner, pot bănui cine a avut dreptate şi cine a minţit în acest conflict. Sau, poate că n-a minţit, ci chiar nu şi-a dat seama de realitate… În fine, nu stau să fac psihanaliză, şi nici nu voi da din casă; n-am dat eu cînd lucrurile erau calde… Ce calde?, cînd ardeau de-a binelea, aşa că n-am să mă dezmint, vorba lui Monte Cristo, după 20 de ani. La ce bun?
Întrucît am descris deja episodul în volumul Stand up comedy, mă voi rezuma să reiau cele petrecute la Mondialele-98. Cînd, probabil speriat ca nu cumva să repete eşecul din Anglia-96, cu înfrîngeri pe linie, avînd totodată şi o ofertă de peste mări şi… nisipuri, Iordănescu anunţase deja că nu va mai continua la naţională după acel turneu final. Succesorul lui fusese desemnat Piţurcă, şi inclus ca atare în delegaţie. Ei, bine, deşi foşti coechipieri la Steaua, deşi o relaţie de normalitate ar fi presupus un schimb civilizat de ştafetă, Iordănescu… nu accepta în ruptul capului să-l vadă pe Piţurcă la antrenamentele naţionalei! Nici pe mine nu mă acceptase în hotelul naţionalei, convins că voi dezvălui presei genialele lui strategii. Sau, cine ştie, temîndu-se să nu scriu vreun articol à la Gafiuc… Una sau alta, locuiam în alt hotel, împreună cu Piţurcă. Motiv pentru care, eu avînd permanent o maşină la dispoziţie, îl ascundeam pe viitorul selecţioner pe bancheta din spate a maşinii, acoperindu-l cu un balonzaid de-al meu, după care, odată ajunşi la stadion, îl ascundeam într-una din cabinele cu geamuri reflectorizante ale comentatorilor radio-TV. Vi se pare normală o asemenea „colaborare“ ? Dacă da, mă-nchin! Şi mă apuc şi eu de pupat iconiţe la foc continuu…
Îmi mai amintesc cum, la un moment dat, într-o declaraţie televizată, supărat din cine ştie ce pricini, Gigi Becali a afirmat că „Iordănescu e nebun cu acte-n regulă“, sau aşa ceva. Reacţia generalului a venit şi de acea dată prompt, anunţînd că-l va da în judecată pe calomniator. Cu alte cuvinte, gîlceavă cît casa între ei, drept-credincioşii… Nu mai ştiu dacă procesul chiar a demarat, ori dacă s-a întrerupt pe parcurs; am mai auzit doar că Becali făcuse rost de nu ştiu ce dovezi în acest sens, parcă de nişte certificate, drept care „meciul“ cu pricina s-a jucat la remiză… Că nu întîmplător declara marele mingicar Marcel Răducanu într-un interviu: „Ăia de la Steaua m-au acuzat pe mine, la un moment dat, c-aş fi trîntit nu ştiu ce joc din campionat. Cum să-l trîntesc? Păi, ce, eu eram Iordănescu, să aranjez meciurile la kilometrul 36 al autostrăzii Bucureşti-Piteşti?!“.
Pentru a nu lungi discuţia, pînă una alta, ca o soluţie profund creştină, în numele Tatălui, al Fiului şi, poftim, al Sfîntului Duh, că tot au fost duminică şi luni Rusaliile, pe Iordănescu-tatăl l-aş promova selecţioner la echipa Patriarhiei. Avînd în vedere iconiţele pupate cu sîrg, ca şi soborul de popi adus în cantonamentul tricolorilor, cred că acolo ar fi locul lui de azi-nainte. În vreme ce la naţionala laică, să-i zic aşa, dacă tot nu l-a acceptat nu ştiu cine pe Dan Petrescu, n-are decît să vină Iordănescu-fiul. Care, zău aşa, mi se pare incomparabil mai funcţional în clipa de faţă.
Aşadar, ne place, nu ne place, purceaua fotbalului nostru e moartă-n coteţ. De fapt, nu numai purceaua fotbalului. Industria, Sănătatea, Agricultura, Învăţămîntul sau Justiţia parcă stau mai bine? Pardon, reformulez: personal, credeam că la capitolul Justiţie stăm foarte bine, dar m-au derutat afirmaţiile stimatelor doamne Bica şi Udrea, cum că nu ştiu ce n-ar merge pe-acolo nici cît linia de atac a naţionalei noastre. Drept care, tot eu vin şi spun că, stînd strîmb şi judecînd drept, nu-i fair-play să ne arătăm foarte aspri cu Tata Puiu şi-ai săi. La urma-urmelor, statisticile europene arată că, d.p.d.v. nivel de trai, sîntem pe penultimul loc; pentru ce am duce-o mai bine cu fotbalul?!

SORIN SATMARI

COMENTARII DE LA CITITORI