Blestem la Cotroceni (1)

in Pe meridianele lumii

La 28 martie 1974, atunci cînd a fost creată funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu a jurat în faţa Marii Adunări Naţionale, iată textul prescurtat: ,,Jur să slujesc cu credinţă patria, să acţionez cu fermitate pentru apărarea independenţei şi suvernităţii ţării, pentru bunăstarea şi fericirea întregului popor… Jur să respect şi să apăr Constituţia şi legile ţării… Jur să promovez neabătut politica externă de colaborare cu toate naţiunile lumii… pe baza deplinei egalităţi în drepturi… Jur că îmi voi face întotdeauna datoria cu cinste şi devotament pentru strălucirea şi măreţia naţiunii noastre etc.”.  Preşedinţii de după 1989 au jurat astfel: ,,Jur să-mi dăruiesc toată priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a Poporului Român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia… suveranitatea, independenţa… României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”. Luaţi dimpreună, primii 4 preşedinţi ai României de la 1974 şi pînă  anul trecut au jurat, toţi, strîmb, au scos, după ’89, la mezat suveranitatea ţării – astăzi ea are o caricatură de politică externă –, au încălcat sau au ignorat Constituţia; au acţionat cu fermitate deosebită, pentru ca românii să ajungă săracii Europei şi un popor nefericit (vezi sondajele Bruxelles-ului); de la discursurile de 6 ore, sforăitoare, ale lui Ceauşescu, s-a ajuns la declaraţii laconice, sau chiar la tăcere; s-au îndepărtat permanent de popor, dar nu au putut fi controlaţi, pentru că nu există mecanisme independente la nivel legislativ (Parlament) şi la nivel judecătoresc (Curtea Constituţională), care să asigure aplicarea unui sistem riguros de ,,control şi  echilibru al puterilor în stat” – anglo-saxonul ,,checks and balances”; au promovat o politică externă selectivă, chiar exclusivistă, de colaborare cu unele naţiuni ale lumii, sau mai bine zis, cu una singură, extra-regională, pe baza deplinei vasalităţi; şi-au dăruit ,,toată priceperea”, adică toată lipsa de calificare în funcţia de preşedinte, pentru a pune ţara pe butuci. Iar Dumnezeu i-a ajutat după sufletul şi fapta lor – unul şi-a încheiat mandatul în faţa plutonului de execuţie, într-o zi cînd mînia populară a dat în clocot, doi au procese penale grele, iar altul s-a auto-denunţat ca fiind un nevolnic, învins de ,,presa” Securităţii.

În 1965, cînd Nicolae Ceauşescu a moştenit România de la Gheorghe Gheorghiu-Dej, refacerea postbelică era, în linii mari, încheiată, modernizarea după standarde şi tehnologii occidentale fusese pornită, iar bunăstarea relativă a populaţiei se afla dincoace de orizont. Statul social Român, asistenţial, funcţiona neaşteptat de bine, după cum funcţiona cel puţin la fel de bine şi protecţia sovietică împotriva oricărei încercări de destabilizare politică a României, venită din partea Vestului. Regimul comunist românesc putea să se relaxeze. Dar, după aproape un deceniu, cînd criza economică mondială din anii ’70 a lovit în toţi, capitalişti şi comunişti deopotrivă, depăşit, ca flexibilitate, expertiză şi adîncimea buzunarelor, de noua realitate economico-financiară internaţională, Nicolae Ceauşescu a devenit, în puţini ani, cel dintîi preşedinte blestemat al ei. Datornic la bănci, ,,mondialistul” tras pe sfoară, dar alintat de liderii mari ai Vestului şi apoi uitat de toţi, a înnebunit. Condamnată de un tribunal science fiction la o sentinţă halucinantă, România anilor ’80 s-a întors în timpuri geologice revolute, în Cuaternar, în frig, mîncare drămuită şi foame, printre mamuţi industriali şi copii făcuţi la întîmplare, în străfunduri de peşteri – apartamente semiîngheţate. Apetitul preşedintelui pentru dictatură s-a produs într-un climat reprobabil de toleranţă internă şi internaţională, s-a ajuns la stări de lucruri de un primitivism năucitor. „Conducătorul” şi-a subordonat totul, partidul, statul şi întregul popor, absurdul a ieşit din orice proporţii. Şi-a plătit toate datoriile externe, nu a priceput că, în lumea de astăzi, un credit sănătos te menţine în afaceri, în politică şi, uneori, chiar în viaţă. Nu a priceput că au venit o vreme nouă şi cuvintele ei noi: telecomunicaţii mondiale, web planetar, televiziune globală, internet, poştă electronică, comerţ electronic etc. În decembrie 1973, la Washington, la Blair House, casa de oaspeţi ai preşedintelui SUA, de peste drum de Casa Albă, Nicolae Ceauşescu a cerut să i se scoată din dormitor, de pe peretele din faţa patului, o cruce pe care se afla, răstignit, trupul Mîntuitorului. Şi tot într-un decembrie, al lui 1989, în ziua de Crăciun, blestemul de la Blair House s-a împlinit…

(va urma)

RADU TOMA

COMENTARII DE LA CITITORI