BLESTEMUL TEZAURULUI „CLOŞCA CU PUII DE AUR“ (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Ca o amintire
„În luna lui martiu (sic!) sau aprilie a anului 1837, cîtva timp înainte de Paşti, doi locuitori din satul Pietroasa, Ion Lemnaru şi Stan Avram, socrul lui, lucrînd a scoate din muntele Istriţa piatră pentru clădirea seminarului Episcopiei din Buzău, deteră, fără veste, peste o bogată colecţiune de vase şi podoabe de aur. Atit prin greutatea lor, cît şi prin valoarea lor artistică, aceste obiecte formau un adevărat tezaur“. Concizia şi naturaleţea limbajului ne-ar face să ne gîndim mai degrabă la o informaţie de presă elaborată după toate canoanele genului şi nu la un studiu pe care îl realiza un mare artist: Alexandru Odobescu. Aşa şi începea, de fapt, savantul, şi nu scriitorul – monumentala sa operă „Le Trésor de Pétrossa“. Cu o informaţie de presă. Dar cuprinzînd aproape toate coordonatele – loc, timp, subiect, scop şi acţiune – prin care cunoşti şi comunici un adevăr. Demersul creator nu este mai puţin străin de toate acestea. Şi adevărul e că, cel puţin pentru o bună perioadă, între viaţa scriitorului şi întîmplările – să le spunem, istoria de la suprafaţă a Tezaurului – se stabileşte o indisolubilă legătură.
pag 12 2
În luna lui martie sau aprilie a anului 1837, aşadar, Tezaurul ieşea la lumină. Urma să străbată un lung periplu pentru identificarea sa istorică sau, mai bine-zis, pentru o cît mai deplină datare a lui. Proces greu, anevoios, marcat de peripeţii (în contemporaneitatea imediată descoperirii), plin de enigme şi fisurat (la propriu) împărţit şi disputat, refăcut şi întors pe calea judecăţii ştiinţifice, dar şi a aceleia pe care o impun legendele şi miturile, ca şi supoziţiile care, orice am face, dau, uneori, chiar şi adevărului, o aură de mister.
În jurul Tezaurului s-a strîns o imensă bibliografie de referinţă, procesul clarificării provenienţei lui este încheiat sau aproape încheiat. Punctul de pornire rămîne Odobescu, el a străbătut, cel dintîi, cu mintea şi pasul acele locuri atît de aride văzute de departe, dar atît de pline de suflet şi de mister, cînd te apropii şi le respiri aerul, contopindu-te cu tot ce auzi şi vezi.
Priceperea nu-mi îngăduie nici o apreciere cu privire la Tezaur, coroborarea datelor sau deducţiile nu fac altceva decît să mă întoarcă într-un timp pe care îl simt ca pe o casă undeva, într-un şir de legende şi atunci realitatea pe care o simt şi o văd mă umple de o atît de nostalgică bucurie, încît aproape totul e o amintire, coexistă aici şi trecut şi prezent şi viitor. Umbra Tezaurului scos din pămînt pluteşte peste zare. Este o acumulare de enigme care, date la o parte, lasă să se vadă o altă faţă a lucrurilor, legendele şi întîmplările care i-au fost martore, sau i-au urmat, într-o istorie paralelă formînd, într-un fel, o altă memorie a sa. Sîntem astfel într-un punct indecis, realitatea precede enigmele sau acestea îi dau un contur şi mai exact? Ori coexistă şi numai împrejurările le despart?
Focuri pe gheaţă
Nimic nu-l supără mai mult pe podgorean decît să fie luat drept altcineva decît este. Un simţ al proprietăţii muncii stăpîneşte şi pămînt şi lumină şi tot ea, proprietatea, ideea de proprietate ca atare intră mai degrabă în sfera unei cerebralităţi de extracţie aproape geologică, laică pînă în cel din urmă amănunt. Pămîntul s-a rupt, a alunecat mereu, aşa că statornic n-a fost decît sentimentul acesta continuu al muncii, el a rămas şi a făcut faţă multor împrejurări. Forţa braţelor şi puterea vie, iscoditoare, a minţii l-au ridicat pe podgorean peste toate rupturile din adînc, geologice, ca un vulcan care se revărsa şi ardea doar în el. A suit pînă şi bisericile din sat, şi cimitirele, pentru ca nimic să nu-i aducă aminte de moarte şi nimic să nu-l împiedice să se lovească de viaţă. Le-a urcat tocmai pe dealuri, sus, departe de inima satului, fără nici o aşezare şi nici o întîmplare în jur, decît munca la viţa de vie, şi timpul în accepţia şi desfăşurarea lui naturală, ca drum din toate părţile intersectat. Stau singuratice şi interogative ca nişte stranii unelte părăsite acolo şi drumul către ele este un continuu urcuş. Sau un continuu popas. Terasele de viţă de vie şi zidurile care le întăresc şi care urcă închinindu-se spre înălţime, îl apropie de cer. Nu cu ochii, sau nu numai cu ochii, ci cu pasul, cu mîna care se atinge de cer.
pag 12 3
Stelele au mîini în cîntecele străvechi ale locului sau steaua este în formă de mînă, ea are 5 degete, cerul ţine în milioane şi milioane de mîini nişte lumini care izvorăsc de aici, de pe pămint. Şi niciodată parcă nu mi-a fost mai apropiată şi mai clară această imagine ca acum, într-o seară, cînd lumina de zi nu se sfîrşise încă şi se suprapunea cu lumina de gresie a unei luni rotunde şi pline, care abia răsărise şi era deja invadată, cucerită, parcă, de greieri. Coboram de pe dealuri, de la treburile celor bătrîni, cele ale culesului, şi prin văi vedeam ochiuri de apă arzînd. Ţîşneau, pur şi simplu, largi pale de foc, falii albe de piatră prin aer despicate şi iarăşi sudate de magma lor, într-un tremur de uriaşi fluturi albi către lună şi de ierburi care se împleteau. În noaptea aceea, în podgorie nu se doarme, oamenii sînt pe la vii. Se spune că atunci se aud strugurii cum se coc – vînătorii nu vînează, stau sub interdicţia luminii de lună – privesc vietăţile pădurii cum fac dragoste prin poiene, ori acestea se uită, hipnotizate, în ochiurile de apă vii care ard. Echinocţiul a rămas şi rămîne o lege a podgoriei şi prin aceasta, sau cel puţin prin aceasta, podgoreanul nu poate fi luat drept altcineva decît el. În obiceiuri, în tradiţii şi-a renovat însăşi viaţa, dar în temeiurile şi îndatoririle ei mai noi el a deplasat şi ceva din statornicia şi proprietatea de început a lucrurilor, astfel încît îşi trăieşte, uneori cu detaşare, destinul şi asistă la propria sa geneză.
În linie dreaptă
Cum spuneam, nimic nu-l supără mai mult pe podgorean decît să fie luat drept altcineva decît e. Acceptă că viaţa lui s-a modificat şi că sufletul său este o adevărată geografie a acelor locuri, nişte punţi, de altfel, peste care, acum, în lumina curată de toamnă, stelele nu mai apun şi le apucă ziua ca pe nişte minuscule focuri de gheaţă. Venite din care amintire, sau din care răstimp al memoriei, din care ceas, devreme ce îndărătul lor se mişcă aceleaşi dealuri şi aceleaşi inimi, aceleaşi vieţi care, prin dunga de clopote, au trecut, poate, în seama, ori spre speranţa sau deznădejdea altcuiva?
Nu, nimic din tot ce-i trecător nu întrece pămîntul aici. (…) Încolo, totul e deal. Şi pădure, şi rîu, om şi casă şi tot. Ceva mitic, bolovănos, aproape de crepuscul şi totuşi în stare de reverie a unui continuu şi obsedant răsărit. Am observat că, dimineaţa, paradoxal, Estul se mută în Nord, soarele răsare ca într-un străfund de vale şi, de acolo, razele sale ţîşnesc în sus, tunzînd dealurile şi se aştern, pentru o clipă, pe culmi. Instinctiv, oamenii se întorc cu faţa spre Nord şi, de acolo urmăresc firul razei pînă ce, în sfîrşit, se arată şi astrul, aşadar o mişcare nu de la cauză, ci de la efect. Nişte pragmatici, într-adevăr, podgorenii şi-au făcut din aceasta un fel de ceasornic al muncii şi al vieţii lor. O filosofie a toleranţei şi, de fapt, a fermităţii, a anulării, prin raţionament şi observaţie, a oricărei erori.
pag 13 1
Într-o parte a satului de azi, pe Dealul Gruiului, au vieţuit dacii, iar în cealaltă, la Sud, romanii. În linie dreaptă, între cele două civilizaţii, nu era cale decît preţ de o jumătate de ceas. În linie dreaptă, în Istorie, între ele au vieţuit neamurile goţilor şi s-au auzit tropotele de cai ale hunilor. Deseori, cînd se sapă, azi, pentru o temelie de casă, se găseşte o altă temelie, numai din dale şi cuburi de piatră, scoase din dealul de sub cetăţuie. Cotloanele săpate şuieră la adierea vîntului ca nişte tuburi de orgă în care vieţuieşte un sunet ciudat. De aceea, fascinaţia Istoriei, care n-a încetat nici o clipă, ar putea fi numită, aici, mai degrabă fascinaţia vieţii şi a miracolului unei dăinuiri fără întrerupere. Peste acest deal se aştern razele soarelui dimineaţa, mai înainte ca el să se arate şi totul e parcă în sarcina unui
ritual evident al naturii, dar şi al Istoriei care, aşa cum spuneam, a cunoscut aici vecinătatea, şi, pînă la urmă, contopirea a două dintre cele mai vechi şi mai rotunde civilizaţii. Tot între ele, în linie dreaptă, s-a găsit, mai tîrziu, şi imensul Tezaur Cloşca cu puii de aur.
Strigătul pămîntului
(…) Nişte cîrtiţe de suprafaţă – asta sînt şi erau podgorenii, asta făcea din ei munca la viţa de vie, o strivire şi un fel de ridicare, o întoarcere a lui pe toate părţile, ca şi cum ar avea suflet sau ar vorbi.
Şi, dacă-ar vorbi, ce-ar putea să spună?
– Aur!
Aurul era un cuvînt care se rostea şi făcea să crape buzele mai abitir decît pietrele prinse de cîte un fir de pămînt sau uscate de cum le atingea şi le rodea, pe la colţuri, vîntul; aurul era o rază pe care o puteai auzi şi, uneori, cu puţin noroc, puteai să dai de ea şi să o prinzi în mîini. Aurul care, de cînd se descoperise Tezaurul şi de cînd se dovedise că era din aur, şi nu o aramă ţigănească de făcut oale, cum se crezuse, nu numai că îi chema, înfierbînta minţi şi punea cruci sub conştiinţe, dar şi tăia în sudori acele umbre ghemuite pe dealuri, încît credeai că, din sate şi din case, nu oameni sau arătări de oameni au ieşit, ci nişte cîrtiţe cu chip de om. Aurul, ideea de aur, îi dezbrăca
şi-i îmbrăca la loc, trufaşă şi ameninţătoare. Toţi voiau să pună viţă de vie, să desfunde pămîntul pînă la un metru şi ceva adîncime şi să-l întoarcă, bulgăr cu bulgăr, la suprafaţă, ajutîndu-se, care cu ce avea, de un tîrnăcop şi o cazma. Unii le scoteau pe cele vechi – viile – le reîmprospătau cu altoi nou, alţii puneau prima oară butuci noi şi de rasă, iar alţii, care nu aveau pămînt, munceau la ceilalţi, cu ziua, nimeni nu mai rămînea în sat decît noaptea sau cînd ploua, dar şi atunci ei se visau şi umblau tot într-un gînd şi tot într-o febră pe dealuri, şi se întîlneau, acolo, toţi, ca într-un cerc şi promis şi proscris, totodată şi zidit, un destin fără ieşire şi o iluzie care, în cele din urmă, se transformă în blestem. Căci, ne dăm seama, pentru ei, podgoreni din moşi-strămoşi, viţa de vie acum nu mai era decît un pretext. Sau un privilegiu, oricum, o şansă de-a se ascunde şi-a înşela autorităţile. Căci se dăduse ordin ca arheologia să fie practicată numai sub autorizaţie şi, aceasta, după cum vorbesc documentele vremii, doar sub o asistenţă care, chiar dacă n-ar fi fost de specialitate, trebuia neapărat să ţină de înalta Curte domnească şi, ca atare, şi de Biserică.
Cu, sau fără autorizaţie, podgorenii din Pietroasele s-au apucat să schimbe viţa de vie şi să facă arheologie în felul lor. Şi umblau toată ziua peste dealuri şi nimeni nu-i mai putea dezlipi de un sunet pe care îl căutau şi-l vedeau parcă ieşind ca un horn din pămînt, cînd, de fapt, dedesubt dădeau numai de pietre şi var, uneori, iar alteori doar de oase şi de cîte un mormînt.
Umbrele toamnei
Aşadar, iată Tezaurul: tava, colanul cu inscripţie, colanul simplu, colanul cu balama, cana-oenochae (ibric), patera, fibula mare, două fibule mijlocii, fibula mică, două coşuleţe (dodecagonal şi octogonal). În total, 12 piese din aur – 18,7975 kg. Dar, în 1837, din mărturiile celor care l-au descoperit, acesta arăta altfel, adică şi mai bogat în piese. Se cunoaşte drama lui: desfigurat, vîndut, recuperat, furat, iarăşi refăcut, expus la Bucureşti, Paris şi Londra, a urmat calea unei adevărate migraţii – de data aceasta, de ordin cultural-ştiinţific, şi nu întotdeauna astfel! Cum tot pe calea migraţiei fusese adunat şi constrîns, poate, la o îngropare rituală, la Pietroasele. A născut legende, iar legendele au forat în destine, făcînd să se nască iluzii şi poveşti adevărate.
La scurt timp după ce mocanii Sibiului trecuseră cu turmele lor prin vii şi au coborît, încet, către bălţi tocmai pe culmea dealurilor, sus, putea fi văzut un om călare pe doi cai. Aşa se arăta el în amurg, privit de jos, de pe uliţele satului, şi aproape că era chiar aşa. Un om călare pe doi cai, asta nu se mai auzise şi nu se mai văzuse niciodată. Pe măsură ce soarele se lăsa şi călăreţul lua, cu prudenţă, drumul la vale, aproape pipăindu-l cu picioarele cailor şi ocolind spărturile pietrelor, lumea putea vedea, însă, că el nu călărea decît un cal, iar celălalt mergea atît de strîns şi lipit alături, încît, uneori, părea ca sudat. Şi, pe măsură ce tot cobora şi se apropia de sat, lumea mai putea să vadă că, între cai, mai era şi o oişte groasă de lemn, bine legată şi petrecută printre inelele hamurilor, de parcă animalele ar fi tras în urma lor de o căruţă uriaşă şi nevăzută. Sau, cine ştie, în opintirea lor peste creste, s-au smuls, cu oişte cu tot, şi căruţa s-a rostogolit cît colo, în văi. Poate că s-a mal salvat doar el, călăreţul, şi uite-l că acum chiar se apropie şi intră în sat, fără să se uite decît înainte, peste urechile cailor şi doar peste gîtul lor încordat, cu un calm sau o tristeţe care îi făcea şi pe copii să se dea la o parte, iar cîinii, prin bătături, doar să mirîie-n lanţ, ca izbiţi de-o arătare şi un miros necunoscut. Nu se grăbea deloc, ba, dimpotrivă, privindu-l cît de încet îşi mîna caii, ai fi zis că mai repede stă decît merge şi ar putea chiar încremeni deodată sau, sfîrşit de oboseală, ar putea adormi cu animale cu tot. Nici nu i se vedeau ochii de sub o căciulă rotundă şl brumărie, turtită pe cap. Nişte sprîncene mari şi stufoase i-o săltau, uneori, cînd copitele cailor se izbeau de cîte o piatră şi mersul lor lent încetinea. O mustaţă grea îl acoperea nu numai gura, ci şi adînciturile feţei osoase, pînă aproape sub urechi, unde se pierdea sub un desiş de plete lucioase. Avea haine ţigăneşti pe el, înflorate, dar omul se vedea cît de colo că e altceva. Putea fi un mocan dintre aceia care abia trecuseră spre bălţi; se mai întîmpla, deseori, ca vreunul dintre ei, rătăcit, să le ia urma sau să pornească dinadins mai tîrziu, ca să la ţină socotelile la tot ce au făcut şi-au risipit prin podgorie. Fiindcă se ştia, mocanii nu mai ieşeau cîteva zile din cîrciumă şi oile umblau, de nebune, singure prin vie, păzite doar de cîini şi de cîte un băiat care îşi arvunea cîte un miel pe o ploscă de vin. Aşa că, foarte lesne, omul acela putea fi o rudă de-a lor, dacă nu chiar un şef. A trecut podul de lemn, tot călare, şi s-a uitat crunt în dreapta, la o casă mai înaltă şi zidită în formă de vagon, cu o scară care cobora de-a dreptul în drum. Sub un tei, erau întinse mese de lemn şi canapele cu ţăruşi tari bătuţi în pămînt. A cîrmit caii într-acolo şi, după ce s-a asigurat că dinăuntru se aud voci, a descălecat tot aşa de încet şi parcă şi mai migălos şi mai trist la intrare, după care, cu un lanţ ce-l avea înfăşurat în capătul oiştii, şi-a legat caii la scară şi a urcat sărind cîte două-trei trepte deodată, făcîndu-le să scîrţîie sub el, gata să se rupă. De data aceasta, era foarte grăbit. Uşa de deasupra scării s-a deschis aproape singură, nişte clopoţei au zvîcnit şi s-au prelins cu sunetele lor pe pereţii afumaţi şi scorojiţi ai unui uriaş salon. În mijloc era o masă grea de biliard, două bile pe ea, una roşie şi alta albă. Popicele împrăştiate, iar tacurile rezemate de pereţi. Şi nişte bărbaţi ghemuiţi pe margini, cu cîte-o sticlă lîngă ei, aproape adormiţi. Nu l-au băgat în seamă. Pe o uşă din fund a apărut stăpînul, un bătrîn cu un şorţ alb de piele şi o bundă cam veche, care nu se mai putea încheia. Ducea în mîini o lampă, căci tocmai se însera.
– Merg afacerile, jupîne?, l-a întrebat călăreţul şi, în clipa aceea, s-a făcut brusc întuneric, bătrînul a scăpat lampa din mîini, a mirosit a gaz şi a sticlă afumată prin aer, iar pe podea o dîră subţire de flacără a şerpuit dureros şi s-a stins apoi lîngă picioarele mesei de biliard. Oamenii de lîngă pereţi au rupt-o la fugă şi abia afară, pe scări, vocea unuia s-a auzit speriată: „Doamne, Doamne fereşte“, zicea.
Caii se odihneau nemişcaţi în picioare şi rezemaţi amîndoi de oiştea care nu trăgea nici o căruţă. Dar se vedea că este atît de grea, că le aplecase grumazul şi-i făcuse piezişi, gata să-i răstoarne. Cine era acel om şi ce voia el, vom vedea, umbra Tezaurului scotea şi morţii din morminte, cîteodată, şi-i făcea pe cei vii să-şi aducă aminte de ei, chiar mai repede şi mai mult decît se putea.
Întîlnirea
Cine era călăreţul, ce căuta el în sat şi, mai ales, de ce se oprise, de ce alesese el casa aceea înaltă şi lunguiaţă, construită în formă de vagon şi avînd scări în faţă, aşezată parcă pe nişte roţi, gata să pornească ori să-i fie puşi chiar doi cai înainte şi să tragă de ea, s-o mute în alt loc? Călăreţul, în deprinderea şi oboseala sa, încălecase o margine a mesei de biliard din salonul cel mare şi se uita cum bătrînul aduna de pe jos cioburile lămpii sparte şi îşi ştergea mîinile pătate de gaz. Între timp, afară începuse să dea spic de zăpadă, iar dinspre păduri săreau aşchii de nori. Bătrînul a aprins un felinar şi l-a agăţat în mijlocul tavanului. De un cîrlig mai atîrnau franjuri lungi de hîrtie subţire şi colorată, nişte benzi cleioase de prins muşte, nişte ghirlande, în felul lor, care au şi început să foşnească atinse de cei dintîi aburi ai luminii. Bătrînul şi-a tras un scaun lîngă călăreţ şi s-a aşezat greu, cu prudenţă sau cu sfială, ca şi cum n-ar fi vrut să alunece şi să cadă la podea. Şi-a pus o palmă pe genunchi, iar cu cealaltă şi-a dat parcă aerul din faţa ochilor mai la o parte, a privit adînc, fără să clipească, l-a măsurat din cap pînă-n picioare pe ciudatul călăreţ – da, e mai bătrîn decît mine, nenorocitul, cîte-o fi pătimit, şi-a zis, parcă a ieşit din mormînt – şi, cînd gura i se uscase, aproape că a poruncit:
– Ia spune, fiule, aşa-i că tu eşti?! M-au sărăcit hoţii şi mama s-a dus dintre noi fără să te mai vadă, cică te visa numai printre ţigani, aşa e?
– Eu am fost, tată, de 3 ori şi tot de atîtea ori era să mă nimereşti cu glonţul, o dată era cît pe ce să mă omori. Mă ţinteai numai pe mine, dar, altă dată, altcineva mi-a luat locul şi l-am cărat în spinare pînă la căruţe; şatra, ştii, după aceea, era să-ţi dea foc.
Fusese unul dintre cei mai mari cîrciumari din podgorie acest bătrîn, cunoştea şi nu amesteca vinurile şi nu le vindea decît după ce erau puse la învechit. Avea via lui, un deal întreg, şi mai avea şi-o prăvălie cu mărunţişuri, iar în spatele acesteia ridicase un salon pentru hore şi nunţi. Cumpărase şi o masă de biliard, asta nu se mai pomenise în podgorie, zicea lumea că făcuse sală de joc ca la Buzău. Iarna, ţăranii jucau biliard şi lingă biliard beau vin, unii îşi mai aduceau de-acasă, dar nu prea erau lăsaţi şi nici aceia care veneau gata băuţi nu aveau voie să intre. Nu se admitea decît consumul casei; bătrînul spunea că de-aia a făcut scările înalte, ca să aibă de pe ce să arunce pe cîte unul.
Fiul său era un fel de paznic şi, la o ceartă dintr-asta, a înfipt cuţitul în cineva, l-a lăsat mort, aruncat în zăpadă. De frica furiei satului şi a legii, a dispărut, s-a pripăşit într-o şatră de zlătari şi dus a fost timp de 15 ani. Poate c-a şi murit pe-acolo, se mai spunea, altfel nu se poate; între oamenii aceia pletoşi şi tuciurii, cuţitele scînteiază repede şi se făcea moarte de om cît ai clipi. Chiar bătrînul său tată l-a dat mort şi i-a făcut parastas de pomenire într-o vineri. Ştia el ce ştia.
Iar acum, şedea în faţa lui năucit şi tot nu-i venea să-şi creadă ochilor, tot mai dădea aerul din faţa lui la o parte şi ceea ce vedea îl silea şi mai tare, se înecă, parcă, şi întrebă:
– Ia spune, fiule, aşa-i că tu eşti, nu e aşa?
Aproape în şoaptă, aproape delirînd, se auzea numai el, sau poate că nici atît.
Reîntîlnirea
Uneori, bietele vremi, căci timpul nu se mai aşează, parcă, şi stă aşa, suspendat, ca un clopot prin aer, pe undeva pe aproape de unde cere şi gură, şi suflet de om. Mai ales că, în situaţia aceea în care se afla, nici bătrinul nu trăgea prea mult spre sănătate, chit că arăta o faţă mereu proaspătă şi roşie, că, dacă-l înţepai – se spunea prin sat – avea să curgă nu sînge, ci vin. Ceea ce nu era deloc adevărat, fiindcă el, de fapt, nu bea. Altceva era cu fiul său, cel care fugise, şi care, după toate semnele, îi dăduse şi prima lovitură. Acesta da, el bea. Însă fusese dat mort, se probase asta şi de către o comisie militară, pentru că se decretase mobilizare generală, primul contingent din podgorie pornise deja spre front; iar la scara prăvăliei bătrînul îi pusese şi o cruce şi, cu asta, aproape că şi certificase totul, dar mai rezolvase şi altceva: beţivii, cînd ieşeau noaptea să se uşureze,
n-o mai făceau chiar aşa, fără jenă, şi se duceau ceva mai departe, peste drum. Fusese prădat, i se luase tot aurul şi el se ţinea acum numai din vînzare de vin şi din negustorie de mărunţişuri. În cîţiva ani, îşi reveni, dar ideea că fiul său, totuşi, poate trăieşte şi că el e cel care îl prădase, îl năpădea ca o buruiană şi-n somn. Îşi făcea tot felul de socoteli, şi, de multe ori, îl lua chiar apărarea. Se gîndea: dacă m-a furat, înseamnă că nu-i mort. Şi dacă nu-i mort, eu am păcătuit, că i-am făcut cruce şi l-am şi înmormîntat. Îi părea rău, alteori, că în umbra aceea pe care a văzut-o sărind gardul n-a putut să ochească şi să tragă mai bine şi s-o lase lată la pămînt, chiar dacă ar fi fost el, barem aşa s-ar fi convins.
pag 13 2
Aproape că mai aştepta un semn. Şi nici a doua oară, cînd i s-au adunat toate lucrurile din casă şi i
s-au luat chiar şi plapuma de pe el, şi papucii de sub pat, şi puşca pe care o ţinea rezemată la cap – lumea zicea că fusese descîntat ca să nu se trezească – nici a doua oară, deci, nu a fost mai descumpănit sau mai împăcat cu ideea fixă că soarta îl pune, totuşi, faţă în faţă nu cu altcineva, ci chiar cu fiul său. Şi popicele din salonul cel mare semănau, cîteodată, cu cel care fugise; dintr-o izbitură, cîte unul sărea proiectat direct în tavan şi de acolo, pocnind, se pierdea, te miri cum, în duşumea, în cîte o crăpătură pe care nici n-o văzuseşi pînă atunci. Se întîmplase tot aşa şi în noaptea aceea, văzuse o umbră prin salon şi umbra aceea iarăşi se împărţise aşa, în două, una o luase spre pivniţă, iar alta spre camera în care dormea el. Parcă a auzit şi clanţa de la uşă, dar i s-a părut c-a visat. A alunecat şi plapuma, îi era frig, dar tot aşa, poate că vîntul se înteţise afară şi teiul, la geam, scîrţîia.
– N-am avut încotro, tată, eu am fost şi prima şi a doua oară, eu am fost şi a treia oară, trebuia să dau nişte probe, altfel mă tăiau.
Fuma pipă şi şedea călare pe marginea mesei de biliard, dar se vedea că nu-şi prea găseşte locul, îşi trăgea sub el cînd un picior, cînd o mînă, pînă cînd
s-a aşezat cel mai bine, turceşte; părea un popic mare şi negru în mijlocul suprafeţei de joc, gata să fie nimerit şi aruncat în tavan. Se covîrşise tot, peste lulea. Şi în jurul lui parcă se auzeau tresărind şi năduşind vetre sure de focuri, nişte tuciuri adînci agăţate deasupra şi apoi nişte aburi gălbui şi fierbinţi de mămăligă răsturnată pe cîte-un capăt de scîndură şi o liotă, un foşnet întreg de guri care se repezeau şi le mestecau încă din aer şi le dumicau, rînd pe rînd.
După 15 ani, fiul îşi privea, în sfîrsit, tatăl şi, vă mai aduceţi aminte cum sosise, cum intrase el în sat, cum se arătase pe deal: călare pe doi cai. Tîrau o oişte grea între ei, o oişte între doi cai şi fără căruţă, ca şi cum cineva le-ar fi smuls-o sau ar fi prăpădit-o chiar ei, cine ştie, în ce opintire prin văi.
Între timp, se înnoptase de-a binelea, caii legaţi in faţa prăvăliei au nechezat scurt şi-au bătut scînteind din copite, frecîndu-şi greabănul de crucea aceea de piatră care nu mai avea nici un rost acum şi care, aşa cum era cu braţele cuprinse între ei, părea un om care lucrează, meştereşte ceva la hăţuri şi-i înhamă pe cai sau îi ţine, îi linişteşte să nu sară speriaţi de ceva.
– Mi-ai adus cai? – l-a întrebat bătrînul, şi fiul a dat din cap că da.
Şi-a scuturat luleaua în palmă, a coborît de pe masa de biliard şi, cu lampa în mînă, i-a făcut semn să-l urmeze. A desfăcut oiştea, a apucat-o
de-un capăt şi-a împins-o încet, greu de tot şi asudînd, mai mult tîrînd-o aproape şi ferind-o să nu se izbească de scări, pînă cînd a izbutit s-o aşeze în mijlocul prăvăliei, pe podea. Era toată căptuşită pe dinăuntru cu aur. A dus caii în grajd, i-a bătut părinteşte şi complice cu palma pe spinare, iar lui taică-său, care se uita la el ca la un strigoi, i-a zis să le dea ceva de mîncare, nişte grăunţe, pentru că o
să-i spună, o să-i povestească el pe unde şi cît drum lung au făcut.

(va urma)
A. I. ZĂINESCU

COMENTARII DE LA CITITORI