BLESTEMUL TEZAURULUI „CLOŞCA CU PUII DE AUR“ (2)

in Așa vă place istoria

Mărturisirea
Odată întors, a trebuit să mărturisească. A pribegit prin multe locuri, satul său fusese o lume de corturi şi de căruţe, pînă acum, şi se muta de colo-acolo, stîrnind nori de praf şi tunet de copite pe drum, adăpostindu-se cînd pe sub poale de codru, cînd pe lîngă vetre de rîu. Din instinct, oamenii aceia care îl adoptaseră parcă nu se mai opreau niciodată şi erau veşnic în goană după ceva. Cîteodată, cînd cădeau stropi mari şi fierbinţi de ploaie, îşi strîngeau aşa, din senin, toate lucrurile, şi se şi aruncau, cît se poate de mulţi şi de gălăgioşi, în căruţe, dădeau bice la cai şi nu se mai opreau decît dincolo de nori şi fulgere, pe cîte o cîmpie care înverzea şi răsufla caldă sub curcubeu. Cel mai mult îi plăcea cînd toate acestea se întîmplau în amurg. Şi mai ales atunci cînd, în sfirşit, se dădea semn de odihnă şi, într-o clipă, se înfiripau multe focuri, iar cerul se sprijinea pe lungi dîre de fum. Poposise şi colindase aşa, pînă departe, aproape de Caucaz şi, mai apoi, pe firul apelor în jos, spre Balcani, în Bulgaria, Turcia şi Grecia de unde se întorcea pe la sîrbi şi intra iarăşi în ţară. Aşa s-a întîmplat şi atunci cînd a trebuit să îndeplinească şi prima poruncă şi să dea şi cea dintîi probă de fidelitate faţă de şatră şi să-şi fure părintele. De aceea i se şi înscenase moartea şi cineva fusese pus să scrie a lor săi şi să-i convingă cum că el nu mai e pe lumea aceasta şi să fie iertat. Ceea ce, într-un fel, nici nu era neadevărat. Însă, de la acest gest şi pînă la durerea cumplită pe care i-o provocase bătrînului, jocul era şi laş, şi inadmisibil – se gîndea acum. Dar zise:
– Ce era să fac, ăia băgau cuţitul în mine, n-aveam încotro. Şi-apoi, cînd intri într-o pădure !…
– Ce e, ce-i cu pădurea, a tresărit bătrînul – că-i şi venea să-l ia la palme – păcat că nu te-am împuşcat atunci cînd ai sărit gardul, noaptea, s-a mai gîndit el – şi trase de scaun, mutîndu-se mai încolo, ce-i cu pădurea?
I-a înşirat o poveste, adică mai multe, cu-o nuntă care a avut loc într-o poiană, a fost însurat cu o fată ca o viespe şi a fost bătut mai apoi şi pus să jure că o să facă rost de bani şi o să-şi plătească nevasta, că la ei totul se cumpără chiar dacă-i iubire la mijloc, femeia costă şi dragoste, şi bani.
– Te-ai însurat, nenorocitule, poate că ai şi copii, te pomeneşti că mi-i aduci şi pe ăia aici, nu? – s-a întors bătrînul către el – da, ăsta era taică-său.
Umbla puţin adus de spate, părea gîrbovit, dar cînd se enerva, devenea, deodată, drept, parcă nu mai încăpea în odaie, ieşea prin tavan – şi apoi roşu, tremurînd şi aproape cerşindu-i iertare:
– Bine mă, eu ţi-am făcut cruce aici, c-am crezut că eşti mort, şi tu-mi vii cu copii?
– …Din Grecia, unde ne aflam, am închiriat un vapor, de fapt un şlep, pe care am încărcat şi cai şi căruţe, că pe uscat nu se mai putea trece, era război şi ei se temeau de gloanţe mai al dracului decît de cuţit. Acum, pe vapor era altceva. Caii erau împiedicaţi şi legaţi cu oiştea între ei, ca să nu vadă. Am mers aşa, pînă la gurile Dunării, dar acolo ne-au luat în primire cu foc. Primul lucru pe care l-a făcut fiecare a fost să se repeadă la cai, să taie piedicile şi să-i arunce în mare. Pînă la uscat, nu mai era mult. Cine a scăpat de foc, a sărit în apă şi cine nu s-a înecat, a ajuns la mal. Cîţiva cai, tîrînd hamurile şi oiştea la mijloc, au ajuns şi ei. Eu mi i-am luat pe-ai mei, adică erau ai mei de-acum, şi era să arunc oiştea, cînd am văzut-o cît e de grea, c-abia o tîrai – ce dracu e, mi-am zis, că doar n-o fi luat atîta apă. Mă uit mai bine, o cercetez, o cîntăresc eu din ochi şi ce văd: că în capătul din faţă, acolo, sub cîrligul de ham, e un şurub cu o floare de fier mare şi roşie, vopsită aşa ca şi clapele de la ochii cailor; se putea deşuruba. Oiştea era găurită şi înăuntru se afla aur. M-au apucat dîrdîielile, dar, pe urmă, tot eu mi-am dat seama, n-avea cine s-o mai caute, era oiştea de la caii şi căruţa bulibaşei, pe el îl înghiţiseră apele, iar cine-o mai fi scăpat, dacă-o fi scăpat cineva, n-are de unde ştii. Tot prin păduri, tot pe cîmp, iată, am venit.
– Oiştea, a dat să murmure bătrinul prăvălier.
– Da, oiştea, a încuviinţat din cap fiul lui, care-i părea şi mai bătrîn acum, şi pe faţa măslinie, osoasă, îi străluceau nişte boabe albe de sare ca nişte coji de scoici, de parcă chiar atunci, în clipa aceea ar fi ieşit, cu cai şi cu oişte cu tot, din mare şi i-ar fi zis: uite, tată, eu, din tot ce ţi-am furat, ţi-am adus aici partea ta cît ţi se cuvine şi încă ceva pe deasupra, ceva chiar mai mult, ca să pot să mă răscumpăr şi să mă poţi învia.
Singura problemă a bătrînului era cum o să facă el asta în ochii satului şi ce-o să spună lumea cînd o afla. Nu mai era nevoie, căci deja prin case se şi vorbea. „I-a venit mortul“, se zicea, dar cu ce a venit el, asta rămînea mai secret decît un mormînt.
Patera sau Cybele la Pietroasele (1)
„Publicarea cărţii mele a avut, pînă acum, peripeţiile cele mai felurite… S-ar zice că blestemul Cloştii cu Puii de Aur se ţine mereu de dînsa şi mereu pune piedici la a ei terminare. Sînt peste 25 de ani de cînd mă ocup de carte, fără a o putea duce la capăt“. (Odobescu. Dare de seamă despre lucrarea operei „Le tresor de Petrossa“, rostită în şedinţa publică din 22 martie 1887, a Academiei Române)
Oare supralicita sau scuza încetineli inerente unui asemenea vast proiect? S-a spus despre Odobescu, savantul, că era, adesea, derutat de artistul din el. Un romantic pe ruinele unor străvechi civilizaţii, ce trebuia să facă, să cînte ori să studieze?! Tentaţia specialistului faţă în faţă cu muzele care, de data aceasta, erau Cybele, Perphena, Isis. Ţinea în mîini frumoasa pateră şi se întreba ce enigme ascunde, la ce încrucişări de istorie se situează, de unde vine? Aurelian restrîngea graniţele Imperiului ca să facă loc goţilor federaţi, goţii erau împinşi de huni şi s-au retras în Caucaland, adică unde? Misterioasă aşezare, rostire ciudată. A fost în zona de azi a Pietroaselor sau în altă parte? Incertitudinile au dus la identificări separate, iar probabilitatea continuă. Şi enigma. În bibliografiile de referinţă, Caucaland, trecut în paranteze, fiinţează la Pietroasele, în vecinătate; actualul sat Surînga s-a denumit, mai demult, Coca. Şi astăzi, oamenilor de aici li se spune cocani. Sus era cetatea traco-dacică de pe Gruiul Dării, în dreapta, cum cobori, era castrul roman, iar la mijloc, iată, în 1837, s-a descoperit Tezaurul.
(va urma)
I. ZĂINESCU

COMENTARII DE LA CITITORI