BLESTEMUL TEZAURULUI „CLOŞCA CU PUII DE AUR“ (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Patera sau Cybele la Pietroasele (2)
Pentru a-l descifra, Odobescu cerceta rafturile celor mai de seamă biblioteci europene, înainta anevoios, elabora greu. ProiectuI creştea monumental, pe măsură ce scriitorul intra în studiul propriu-zis şi scria despre piesele descoperite. Era confruntat cu tergiversări editoriale la Paris, schimbări de atitudine în ţară şi, pe deasupra, cu dificultăţi financiare. Îşi făcuse din această carte o cauză a vieţii. Intuia bine existenţa Caucalandului în perimetrul sau vecinătatea Tezaurului. Ceea ce-l îngrijora era inscripţia de pe colan, iar Cybele, din mijlocul paterei, nu-l ajuta, pentru că era mută. Între timp, legendele îşi lărgeau aria şi se împleteau cu întîmplări care veneau parcă de pe alt tărîm. Astfel, se scriau două cărţi, un studiu pe care-l semna Odobescu, şi o mitologie a locurilor care irumpeau geologic în suflet de om.

Coliba din vii
O vară întreagă, dealurile au purtat urmele acelea grele, apăsate, ale bărbatului care parcă tăia o pîrtie prin ploaie şi întorcea, cînd şi cînd, capul către femeia care îl urma. O vară întreagă, florile aruncate pe urmele lui au crescut şi s-au înmulţit, amintindu-i pe amîndoi şi ascunzîndu-i parcă, dar mai ales pe ea, care era foarte frumoasă şi după care scăpărau mulţi ochi. Avea un rîs sănătos, muşca mere şi parcă molipsea scăpărător în jur, nimeni nu putea fi tăcut sau supărat. Cum cobora, aşa, pe deal şi arunca răsadul de flori pe urmele bărbatului, un fulger a scînteiat deasupra şi i-a dezvelit, fierbinte, pîntecul care se contracta. Durerile naşterii o ameţeau. Nu mai putea să ajungă acasă, iar prin împrejurimi nici ţipenie de om, numai o colibă de pază la vii, şi aceea dărăpănată, abia ţinîndu-se în pereţi. Oricum, era un adăpost. Acolo, bărbatul i-a fost şi moaşă şi doctor şi tot el i-a fost şi ultima lumină pe care a mai văzut-o şi a simţit-o ea. Ploua şi mai tare, tuna de se cutremura cerul. Iar bărbatul urla. Copilul scîncea, l-a simţit cum respiră, dar atunci el a văzut negru înaintea ochilor şi ar fi vrut să se deschidă pămîntul şi să-l înghită cu tot. Cu pumnul acela de carne în sîn, sărea cîte două-trei rînduri de vie deodată şi se apropia ca o vijelie de sat, numai urlete şi tunete înaintea şi înapoia sa, un fulger nebun şi pletos, răsucit ca o funie în orbite şi răcnind ca să se cutremure lumea, să se spargă în ţăndări şi ferestre, şi praguri, şi uşi. A intrat în prima casă şi l-a lepădat unei bătrîne, după care, tot într-o fugă şi tot într-un ţipăt, s-a dus. Ploaia se schimbase în grindină acum, troznea. Curgeau pe răzoare şi pe drum bile grele de gheaţă, sunau seci şi se stivuiau ca nişte stînci. Le sărea, azvîrlea cu noroi şi dădea cu piciorul în ele, rupea crengile copacilor, îşi sfîşiase desculţe tălpile, sîngera. A ajuns la colibă, şi-a luat în braţe nevasta şi i-a spus: hai acasă, femeie, de ce stai, ce mai faci tu aici?

Poveste adevărată (1)
Iar altă dată, iarna, o veste a cutremurat toate satele: nişte nişcoveni care coborau cu căruţele cu lemne au anunţat că, noaptea, în pădure, lupii au mîncat un om. Cine-o fi fost, ce-o fi căutat el pe-acolo, s-a rătăcit şi l-o fi prins viscolul, nenorocitul, a îngheţat şi l-or fi sfîşiat haitele. Zăpada e roşie, bătătorită în jur şi muşcată de lupi. Se vede că, pe urmă, s-au bătut între ei. Aşa se întîmplă cînd dau de sînge, iar din omul acela n-au mai rămas decît nişte zdrenţe şi cîteva oase, atît cît au putut ei să vadă, nişcovenii, că era noapte – cu lună, ce-i drept – boii de la căruţe au pufnit însă repede, au simţit miros de lup şi n-a mai fost cu putinţă să-i ţii în loc. E adevărat, nici ei nu s-au apropiat că li s-a făcut părul măciucă şi ceva cald le-a foşnit parcă şi li s-a lipit de spinare, tot ce-au putut să vadă a fost în treacăt, dar e sigur că lupii acolo l-au prins, în poiana aceea de lîngă drum, pentru că acolo se zăreau şi urme de bocanci prin zăpadă, cît o fi alergat bietul om şi cît s-o fi sucit pînă-a căzut. Povesteau şi se închinau. Nişcovenii şi-au văzut mai departe de drum către nişte sate de pe cîmp, unde vindeau lemne, iar vînători din deal şi-au luat puştile şi au urcat spre păduri.

(va urma)

A. I. ZĂINESCU

COMENTARII DE LA CITITORI