Bucureştii în Memoriile Reginei Maria (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Trenul se oprise. Muzica şi uralele ajunseseră asurzitoare. Soldaţii mai ales făceau cel mai mare zgomot. Cum mai strigau, cu gurile larg deschise, arătînd şiruri de dinţi albi şi puternici, şi cum le mai străluceau ochii!
De-a lungul vieţii mele, mereu i-am auzit astfel strigînd urale, chiar în acea cumplită iarnă din 1916-1917, cînd nu mai erau decît umbra tragică a ceea ce fuseseră înainte şi cînd, flămînzi şi zdrenţăroşi, parcă erau nişte sperietori, biete rămăşiţe a mîndrelor noastre regimente, cu uniforme peticite şi pe picioare cu bandaje, în loc de cizme. Dar chiar şi atunci strigau urale, trecînd voiniceşte în marş, trecîndu-şi prin zăpadă picioarele degerate şi obosite. Chiar şi atunci, strigau „ura“ şi ochii lor, care văzuseră moartea în feluritele ei chipuri, care priviseră toate grozăviile războiului şi ale retragerii, se uitau ţintă într-ai mei şi tot încredere citeam în privirea ce-mi trimiteau, un fel de nădejde mută, pe care nici suferinţa, nici înfrîngerea nu o puteau dezrădăcina.
Persoanele oficiale îmi fură prezentate pe rînd, după rangul lor. Toată lumea era de faţă: Primul-ministru Lascăr Catargiu, cu membrii guvernului, dintre care unii asistaseră şi la cununia noastră; era primarul Capitalei, pe atunci Nicu Filipescu, după cîte îmi amintesc, rectorul Universităţii, preşedintele Camerei şi Senatului, reprezentanţii Justiţiei, ai Armatei, ai Bisericii, şeful Poliţiei, cu soţiile lor; în mare parte, veniseră şi ele, fiecare în frumoase rochii, potrivite pentru asemenea împrejurare, căci doamnele române sînt cît se poate de elegante.
Muzica nu înceta să cînte, nici soldaţii să strige „ura“. Zgomotul era asurzitor. Primarul îşi făcu drum şi ne prezentă, după datină, pîine şi sare, ne ţinu un discurs de bună-venire, pe care nimeni nu-l putu auzi.
În sfîrşit, doamnele îşi făcură drum prin mulţimea bărbaţilor şi mă îngropară cu totul sub o ploaie de buchete mari, pe care era cu neputinţă să le ţin în mînă. Preţioasa mea rochie fu călcată de sute de picioare grăbite, mă simţii strivită şi împinsă. Încoace şi încolo, ca un dop de plută pe o mare furtunoasă, căci primirile româneşti sînt călduroase, însă neorînduite, şi cel sărbătorit trebuie să se lupte vajnic ca să nu fie cotropit de valuri.
Îndată după aceea, am mers la Mitropolie, unde se oficie un Te-Deum.
Ne luarăm locul într-o minunată trăsură în nuanţe argintii şi albastru, trasă de patru mari armăsari ruseşti negri, cu imense cozi şi coame. Unchiul stătea alături de mine, cu Nando (regele Ferdinand) în faţă. Crescută de o mamă care nu voia să audă de trăsuri închise nici în frigul cel mai cumplit, mă găsii oarecum mirată cînd ne văzurăm închişi în dosul geamurilor ridicate; mi se părea că poporul se va socoti frustat.
Te-Deumul a fost o ceremonie măreaţă. Mi-a plăcut bisericuţa întunecoasă, cu culorile ei îndulcite, cu străvechile fresce şi frumoasele sfeşnice şi candele de argint vechi. Pe vremea aceea, nu eram cunoscătoare în icoane, nici în arta byzantină, dar de la început am simţit frumuseţea lor, iar starea sufletească, izvorîtă din ele, atingea adînc firea mea de artistă.
Glasurile preoţilor erau, însă, o parte neînsemnată în comparaţie cu cele auzite de mine în Rusia şi în micile paraclise ale mamei; afară de aceasta, preoţii cîntau pe nas, ceea ce nu putea mulţumi nici o ureche muzicală. Cîntările, care în Rusia erau atît de izbitoare şi de înălţătoare, nu aveau nici o măreţie; de fapt, mai degrabă stricau slujba, foarte frumoasă, de altfel.
Apoi, încet, cu tot alaiul, trecurăm de a lungul străzilor. Iarăşi armată, iarăşi mulţime şi urale, iar cînd mă uitam în sus, vedeam steagul englez şi cel românesc fîlfîind, unul lîngă altul, la fiecare casă. Iubitul, vechiul meu steag! Ochii mi se umplură de lacrimi; acel steag însemna pentru mine căminul părintesc! Pe vremea aceea, roşu, galben şi albastru nu-mi spuneau mare lucru şi nu-mi atingeau încă inima.
pag 12 poza 2
* * *
În sfîrşit, ajunserăm la Palat. Nu era o clădire impunătoare; era scundă şi fără vreun stil deosebit. În tropotul cailor, ne oprirăm la una din cele două uşi de intrare, în acelaşi zgomot nelipsit, de muzică şi de urale. Regele, cu mare ceremonie, mă conduse de a lungul scării celei mari, o monumentală şi impunătoare construcţie de marmură, care se despărţea în două ramuri şi ducea sus, într-un hol susţinut de coloane. Unchiul era vădit emoţionat şi parcă aud şi acum clinchetul sabiei lui pe treptele de marmură, pe cînd urcam scara. De amîndouă părţile, erau înşirate şcolăriţe îmbrăcate în alb, cîntînd imnuri de bună-venire şi presărînd flori sub paşii noştri; era o prea frumoasă privelişte.
* * *
Printre numeroasele şi mai adesea plicticoasele ceremonii la care trebuia să mă supun, a fost una în adevăr pitorească şi care mi-a pricinuit o mare plăcere. Nando şi cu mine a trebuit să fim naşi la cununia a 32 de perechi de ţărani, aleşi din cele 32 de judeţe ale României. Cununia plină de culoare a celor 32 de perechi s-a oficiat la Mitropolie şi a fost într-adevăr o privelişte frumoasă, din pricina strălucitorului port ţărănesc şi a multelor lumînări aprinse între zidurile vechii biserici, acoperite cu fresce în tonuri şterse. Era o privelişte pe care ochii mei o sorbeau cu bucurie. După ce au fost unite cele 32 de perechi de însurăţei, aceştia se aşezară în căruţele lor rustice, trase de minunaţi boi cenuşii, cu imense coarne poleite şi trecură, în măreţ alai, pe sub ferestrele Palatului; a fost ceva romantic – se desfăşura o fărîmă din poezia pe care m-aşteptam s-o găsesc în această ţară depărtată. Chiar de la început, m-am simţit puternic atrasă de oamenii de la ţară, plugari voinici şi răbdători şi mi-a rămas plăcut zugrăvită în amintire acea paradă ţărănească.
Mai puţin mi-au plăcut marile recepţii ale tuturor doamnelor bucureştene, adunate la un loc, pentru a-mi fi prezentate. Erau înşirate pe două rînduri, în tot lungul imensei săli de bal, toată în aur şi alb. Unchiul îmi dădu braţul şi, pe cînd treceam prin faţa acestui front ce mă-ngrozea, îmi prezentă pe fiecare doamnă; erau de toate vîrstele şi de toate treptele, destul ca să înspăimînte şi inima cea mai vitează. Potrivit zicătoarei „în doi se petrece, în trei nicidecum“. Nando era nevoit să păşească agale în spatele nostru, ceea ce era oarecum stînjenitor. Din fericire pentru el, erau şi figuri cunoscute în impunătoarea oştire de femei. Îmi tremura inima cînd se deschideau uşile, arătînd nesfîrşitele şiruri care aşteptau de la mine zîmbete. Eram îngrozitor de ţeapănă, de stîngace şi cu limba legată, într-o situaţie şi mai penibilă, din pricina cunoaşterii imperfecte a limbii franceze. Din această mare de feţe omeneşti, două femei îmi răsar în minte, ca o binecuvîntată alinare, numai pentru că au avut curajul să-mi vorbească ele întîi, în loc de a aştepta, cum cere protocolul, să deschid eu vorba. Una era doamna Cezianu, mai tîrziu marquise de Belloy, o doamnă grasă, veselă, de o neîntrecută bunăvoie şi foarte vorbăreaţă. Cealaltă era Elena Perticari, soţia unui adjutant al unchiului meu; o femeie frumoasă, cu păr castaniu-auriu, ondulat natural, cu ochi mari rotunzi, depărtaţi unul de altul sub arcul sprîncenelor de o frumuseţe desăvîrşită; o femeie cam de tipul faimoasei Lily Drayton, care, mai tîrziu, a fost atît de admirată pe scenele engleze.
pag 12 poza 3
* * *
Bucureştii nu erau decît un oraş inferior celor pe care le cunoşteam, un oraş fără caracter deosebit şi fără înfăţişare bine definită, o searbădă imitaţie a oraşelor occidentale. Nu ştiam pe acea vreme că era un oraş vesel, fericit şi frivol, căci nimic asemănător cu petrecerile sau veselia nu era voie să pătrundă prin zidurile Palatului; însă dorul de cîmp trăia în mine, dorul de zare deschisă, de codrii verzi, de ogoare şi păşuni, de cer, de rîuri, de flori şi de drumuri lungi care să mă ducă departe de pietrele străzilor, poate chiar pînă la mare, pînă la adînca mare albastră…
Privesc înapoi la acea plimbare la Cernica şi Pasărea ca la o zi de iniţiere: primul contact cu sufletul acestei ţări, cu misterul şi poezia locaşurilor sfinte, presărate peste tot, în colţurile cele mai frumoase. Din acea zi, a crescut statornic în inima mea dragostea pentru chiliile şi mînăstirile României, pentru frumuseţea, liniştea şi pacea lor, pentru nespusul lor farmec străvechi, pentru puternica lor legătură cu lanţul trecutului.
Spre a intensifica mai mult încîntarea acestei întîlniri cu lumea din afară, am mers cu o trăsură înhămată cu patru minunaţi ponei norvegieni, mici fiinţe vînjoase, voinice de culoare „isabella“(între blond roşcat şi castaniu) cu gîtul nemaipomenit de lat, care părea şi mai lat din pricina coamei retezate scurt, de parcă ar fi fost o perie. Crupelep lor rotunjite aveau culoarea caiselor necoapte, iar de-a lungul spinării, de la frunte pînă la ultimul capăt al cozii lungi şi fluturate, se-ntindea o ciudată dungă neagră.
pag 12 poza 4
* * *
În dosul Palatului nostru de la Cotroceni se afla un mare cîmp de exerciţii militare, care era cînd plin de noroi, cînd plin de praf, sau tare ca piatra, dar niciodată nu lipseam, cînd regimentul meu desfăşura manevre; nici o vreme cît de rea nu m-ar fi putut ţine acasă. „Cîmpia de la Cotroceni“, cu toate că numai frumoasă nu era, a fost, timp de 20 de ani, locul unde călăream. Soldaţii pîndeau întotdeauna să mă vadă venind şi, de cîte ori treceam în galop în faţa lor, eram întîmpinată cu urale zgomotoase. Simţeam atunci un fel de beţie ameţitoare, care e greu de lămurit celor ce n-au simţit-o. Trecea de la mine la dînşii o scînteie de adîncă înţelegere şi de simpatie, ca un fel de electricitate de care ne dădeam seama şi unii şi alţii cu un fel de ascuţită pătrundere; era viaţă, era nădejde, era o lume întreagă de puternică încredere în viitor.
În fiecare dimineaţă, cînd se ducea spre cîmpul de exerciţii, regimentul meu trebuia să treacă prin faţa Cotrocenilor, căci, după vreo 3 ani, părăsisem palatul din oraş şi ne stabilisem în propriul nostru cămin, la Cotroceni, în marginea oraşului. Palatul era înconjurat de o mare grădină, aproape un parc, şi regimentul trebuia să treacă de-a lungul lui, pînă să ajungă la cîmpia învecinată.
Auzeam tropăitul picioarelor, uruitul tunurilor şi tropotul copitelor. Ca să ştiu cînd treceau în marş Roşiorii mei, muzica intona un vals, care era semnalul lor, o chemare către mine; şi atunci mă repezeam în vîrful unui deluşor de pe care se vedea şoseaua. Şi astfel aveam, în fiecare zi, cîte o mică defilare numai pentru mine, mai ales primăvara, cînd luam dejunul de dimineaţă în grădină şi astfel mă aflam în apropiere la auzirea semnalului.
Nando rînduise ca în tot timpul cît comanda regimentul meu de Roşiori, să iau parte, de 3 ori pe săptămînă, la lecţiile de călărie ale ofiţerilor, în vastul lor manej. Cu toate că nu prea aveam nevoie de şcoală de călărie, disciplina lor mi-era de folos şi lecţiile îmi făceau o nespusă plăcere. Muzica nu înceta să cînte; eram o şcolăriţa harnică, cu toate că eram mai bună călăreaţă în cîmp deschis, decît în manej; încurcam, uneori, dreapta cu stînga, ceea ce mă necăjea mult .Ce-mi plăcea mai cu deosebire era săritul barierelor, la sfîrşitul lecţiilor, în sunetul aceluiaşi vals pe care-l cînta muzica de cîte ori trecea de-a lungul grădinii noastre.
pag 13 poza 1
* * *
Ducky (Victoria Melita, sora reginei Maria) şi cu mine găseam o mare plăcere în descoperirea colţurilor pitoreşti ale Bucureştilor, părţi vechi ale oraşului, departe de străzile umblate de lumea la modă. Ne plimbam prin uliţele cu mici dughene nemaivăzute în care găseam tot soiul de lucrări ciudate, de piele, de lemn, de metal şi oale, lucrate după obiceiul pămîntului. Uneori, veneam acasă cu trăsura plină pînă sus cu aceste stranii cumpărături, la care servitorii strîmbau din nas. Acum, cînd aveam tovarăşă pe Ducky, puteam să-mi mulţumesc dorinţa înăbuşită de a cunoaşte România mai de aproape, în partea prin care se deosebeşte mai mult de ţările occidentale, cu care eram obişnuită. Ea avea acelaşi interes ca şi mine; aşadar, toate îmi păreau vrednice de luare aminte.
În unele colţuri ascunse, dădurăm peste nişte căsuţe cum nu mai văzusem, cu acoperiş de şindrilă, încărcat cu mari bucăţi de muşchi; găsirăm grădini vechi aproape părăsite, pe la răspîntii singuratice pietruite îngrozitor cu bolovani. Dădurăm peste nişte bisericuţe de o arhitectură rară, înconjurate de cîte un cimitir părăduit, împrejmuit cu ziduri dărăpănate, dar, mai presus decît orice, ne plăceau bătrînele cruci de piatră pe care le întîlneai, aşa, neaşteptat, la cîte o cotitură a drumului.
Ne atrăgeau, în mod special, sălaşurile de ţigani, pe care le găseam mai ales prin împrejurimile oraşului. Ne dădeam jos din trăsură şi pătrundeam, fără teamă, printre corturi, săream peste grămezi de nemaipomenite zdrenţe, uitîndu-ne împrejur, pătrunse de interes, dar nu fără un oarecare tremur.
Într-o clipă, eram înconjurate şi îmbulzite de oameni necăjiţi ce stăruiau cu glasuri zgomotoase să-i miluim cu ceva. Copilaşi în pielea goală, cu palma întinsă, se milogeau să le dăm gologani, repetînd, fără încetare, acelaşi strigăt: „cinci parale cuconiţă“, pe cînd fete de o frumuseţe obraznică, abia acoperite cu fuste odată strălucitoare, dar azi ieşite de soare, rîdeau la noi cu mîinile în şolduri, descoperind şiruri pe dinţi albi, pe care i-ar fi pizmuit oricine.
pag 13 poza 2
Ameţite, zăpăcite, pe jumătate atrase, pe jumătate respinse, parcă nu ne ajungeau ochii ca să prindem cu privirea atîta pitoresc. Dar ce ne încînta mai mult, erau bătrînele zgripţuroaice. Fiecare în parte era întruparea vreunei vrăjitoare din basmele copilăriei noastre. Erau arătări cunoscute din poveştile pe care le iubisem şi de care tremurasem. Ghemuite lîngă vreun misterios ceaun negru sau în picioare, nemişcate la uşa întunecoasă a cortului sau rezemate în băţ, privind cu ochii stinşi cine ştie ce vedenii de ale lor sau înaintînd încet spre noi, cu faţa încreţită, cu părul încîlcit, strîmbe, erau parcă prea desăvîrşite pentru a fi aievea. De la brîul lat, încolăcit de mai multe ori în jurul mijlocului, atîrna ghiocul cu care ghicesc, iar în mîna lor tremurătoare ţineau, adesea, nişte cărţi soioase. Fantastice figuri! Nu ne puteam smulge privirea de la ele; da, fiecare era o vrăjitoare şi faptul că nu pricepeam ce mormăiau, le făcea şi mai misterioase.
Zgomot, învălmăşeală, cîini nemîncaţi, care se furişau de acolo-colo, măgari îmbîcsiţi de praf, cai şchiopi şi numai oase. Biete fiinţe hămesite, blînde şi îndelung răbdătoare, ca dintr-un vis urît, despre care îţi venea aproape să nădăjduieşti că nu erau reale. Iar păşind ca stăpîni în toată învălmăşeala, bărbaţi oacheşi, fioroşi, ce loveau în dreapta şi-n stînga cu băţul, ca să pună ceva rînduială prin tribul lor.
De cîte ori mă gîndesc la ţigani, îmi răsar înainte sute de mîini întinse, mîini oacheşe, subţiri la încheieturi, lacome, ca de maimuţă, care mă atingeau din toate părţile – o adevărată pădure de mîini – şi, peste tot, acel strigăt tînguitor al copiilor: „cinci parale, cuconiţă, cinci parale, cinci parale“…. Fiinţe ca acestea nu mai văzusem niciodată, nici în Anglia, nici în Germania.
* * *
Cu toate că pe acea vreme nu erau automobile, ieşiam adesea cu Ducky într-o trăsurică înaltă, mînată de mine şi înhămată cu 2 sau 4 cai ungureşti năbădăioşi, pe drumuri îngrozitoare, ca să descoperim satele de primprejurul Bucureştilor. De obicei sărăcăcioase şi risipite – dar cu cît erau mai rău rînduite şi mai părăsite, cu atît ne plăceau mai mult. Ne erau dragi căsuţele mici, cu acoperiş prea mare, acoperite cu frunze de porumb; parcă aveau păr încîlcit, parcă făceau şi ele parte din basmele cu zîne ale copilăriei noastre; te aşteptai să-i vezi pe Häensel şi Gretel, furişîndu-se spre coliba vrăjitoarei. Spre primăvară, găseam, uneori, mănunchiuri de zarnacadele galbene învolte, merişor şi zambile albastre prin curţile cu zăplazuri dărăpănate, sau ici-colo, cîte un stufiş de piersici minunaţi în înflorirea lor. Din împrejurimea cenuşie şi părăsită se desprindeau acele flori ca nişte mici minuni.
Primăvara e plină de o vrajă fără seamăn şi cu toate că îndată ce se topeşte zăpada, şoselele româneşti se prefac în rîuri de noroi lichid, eu nu mă pot opri niciodată să merg cu trăsura sau călare, ca să pîndesc cum fiece floricică îşi croieşte, pe rînd, vitejeşte, drum prin acoperişul iernatic.
Farmecul ce-l găseam în acele plimbări n-a fost trecător; pentru mine, ziua de azi este aceeaşi ca în binecuvîntata primăvară din 1897, cînd Ducky şi cu mine porneam împreună în explorări.
pag 13 poza 3
* * *
Cotroceni: dejunul e servit afară sub pomi. E primăvară sau începutul verii; păsările ciripesc, florile se ivesc una cîte una după anotimp: ghiocei, brebenei, narcise, zarnacadele, lalele, stînjenei, liliac, bujori, trandafiri, crini, iar copiii aleargă de colo-colo fericiţi, fără griji, plini de viaţă cotropitoare.
Mireasma salcîmilor şi, mai tîrziu, a teilor, umple aerul cald. Peste tot, sînt albine şi fluturi de toate culorile. De departe, vine sunetul goarnelor militare, multe dintre ele disonante, însă atît de obişnuite, încît urechile noastre aproape le-au îndrăgit, căci ne par acompaniamentul firesc al unor ceasuri anumite din zi; din cînd în cînd, o muzică militară şi ropotul picioarelor soldaţilor mergînd spre cîmpul de exerciţii.
Mai departe, glasul fetelor de la Azilul Elena Doamna cîntînd în cor, şi totdeauna, şi la orice oră, lătratul neobosit al cîinilor. Iar pe pietrişul de curînd greblat, copitele pline de înfrigurare ale cailor mei, care mă poftesc, cu nerăbdare, să pornim în galop.
Copiii şi cîinii mă înconjoară, bonele aleargă în rochii albe, scrobite.
– „Adio, mamie!“
– „Mă întorc îndată, copii!“, şi pornesc în zbor călare, şi bucuria vieţii îmi curge ca vinul în vine…
pag 13 poza 4
Regina Maria
(Fragmente din cartea „POVESTEA VIEŢII MELE“ – vol. II)

COMENTARII DE LA CITITORI