Bucureştii în Memoriile Reginei Maria (2)

in Război corupției

În ziua de 10 octombrie 1914, principesa moştenitoare Maria devine Regina României, prin moartea regelui Carol I.
„Am fost adesea întrebată despre ceea ce simţisem cînd a avut loc acest eveniment şi, întotdeauna am răspuns cu adîncă sinceritate, că a fost una din emoţiile cele mai zguduitoare şi covîrşitoare din viaţa mea. Întotdeauna m-am gîndit la faptul că, mai curînd sau mai tîrziu, avea să se întîmple aşa ceva; mă pregătisem dinainte pentru această ceremonie, dar, cînd s-a înfăptuit cu adevărat, am fost înspăimîntată. Îmi dădeam seama de nemărginita răspundere ce m-aştepta, mai ales din pricina vremurilor în care trăiam şi a faptului că situaţia Europei, şi mai ales a României, era în grea cumpănă. Eram în pragul unei noi ere politice şi orice mişcare, orice hotărîre avea să fie de o însemnătate covîrşitoare.
Clipa era solemnă, dar nu simţeam nici o teamă deşi mi se părea că, asupra vieţii, ni se deschisese o uşă tainică. Ne aflam pe pragul ei; ce aveam să găsim de partea cealaltă? Eram aceeaşi femeie ca şi ieri, însă mîine era despărţit de ieri ca de tăişul unei săbii; înapoi nu mai puteam merge, adăpost nu puteam găsi, păşeam înainte, în lumina orbitoare. Murise ceva, însă prin această moarte se născuse altceva: nemărginite răspunderi, dar, totodată, şi nemărginite nădejdi de înfăptuire, dacă ne dovedeam destoinici pentru munca noastră, dacă aveam puterea să cuprindem în mîini ziua ce urma să vină. Pe o cupă de aur, pe care am dăruit-o atunci soţului meu, pusesem să se graveze următoarele cuvinte: „Ziua de mîine poate va fi a ta, dacă îţi va fi mîna destul de puternică pentru a o cuprinde“. Da, astfel simţeam în acea clipă, iar cînd am îngenunchiat lîngă patul de moarte al bătrînului Rege şi am privit pentru ultima oară faţa lui puţin mai palidă de cum fusese în ultimele săptămîni, atît de neschimbată şi totuşi atît de liniştită, atît de nobilă şi desprinsă de toate, în noua lui odihnă bine meritată, am simţit că trebuie, cu buze mute, să mă leg prin jurămînt în faţa marii lui tăceri .„ Nu te teme, unchiule, îţi vom duce, vitejeşte, opera mai departe. Mîna ta a fost grea, adesea mi-a apăsat tinereţea, însă erai drept şi nepărtinitor cînd te lumina gîndul. Nu voi uita învăţăturile tale, deşi cu greu le-am ascultat şi cu greu le-am urmat; şi acum, îngenunchiată lîngă tine, deşi eşti astăzi mut şi nu mai poţi să-mi porunceşti, simt că, totuşi, ai o solie pentru mine, nepoata ta, care, odinioară, te-a tulburat atît. Da, unchiule, voi încerca să fiu cum ai fost tu, credincioasă pînă la moarte, să-ţi iubesc ţara cum ai iubit-o tu aţîţia ani îndelungaţi; cu voia Domnului, îţi vom duce înainte opera fără a ne teme. Amin“. Mătuşa, aşezată pe un scaun lîngă soţul ei, învăluită în negru, şi înconjurată de multe doamne îmbrăcate tot în negru, povestea cum murise unchiul, pe neaşteptate, în braţele ei, în timp ce ea bîjbîia cu mîna prin întuneric, căutînd comutatorul, ca să aprindă lumina… pentru el, o moarte minunat de lină, dar pentru ea, o îngrozitoare zguduire. Copiii mei erau adunaţi în jurul ei, iar Nando o ţinea de mînă; dar unchiul era cufundat în tăcere şi ziua lui se sfîrşise. Toate amănuntele despre acea vreme, deşi adînc întipărite în mintea mea, sînt prea neînsemnate ca să le povestesc pe larg; găsesc mai nimerit să citez cîteva rînduri din cartea mea, în care totul e zugrăvit pe scurt, într-un singur tablou şi starea mea sufletească din acea zi este cuprinsă în cuvinte: „Întorcînd ultimele file ale acestei cărţi, închid în ele zilele tinereţii mele. Zile de luptă, zile de iluzii, zile de dezamăgiri, zile de prefacere în bine, zile de îndoială, zile de noi începuturi, zile de dragoste, zile de răzvrătire, zilele tinereţii…“.

(va urma)
Regina Maria
(Fragmente din cartea „POVESTEA VIEŢII MELE“ – vol. II)

COMENTARII DE LA CITITORI