Bucureştii în Memoriile Reginei Maria (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Zile de furtună, de lumină însorită, zile de înfăptuiri care, uneori, au venit prea tîrziu, zile bogate de nădejdi, zile îngreunate de teamă, şi de îndoială, zile pline de soare, de flori şi de speranţe, zile înfiorate de bucurie sau de durere, zile ca un potir plin pînă la revărsare, calde, minunate, clocotind de viaţă şi de energie; zilele tinereţii mele. Zile în care tremuram şi zile în care rîdeam, zile cînd orice lucru îmi părea cu putinţă, zile în care fiece pas cerea o sforţare, dar şi zile cînd picioarele îmi alergau pe pămînt ca înaripate, zilele tinereţii mele…“. Şi, iată încă un tablou care mi-a rămas în veci întipărit în inimă. În acea dimineaţă, devenisem, soţul meu şi cu mine, regele şi regina unui popor care începuse să ne iubească, încetul cu încetul, rege şi regină, în clipa cînd Europa întreaga ardea în flăcări care dogoreau toate graniţele noastre. În faţa noastră se deschidea o pagină nouă, plină de temeri, solemnă, bogată în neştiute desfăşurări, grea de îngrijorări neghicite. Stăteam amîndoi în picioare în mijlocul Camerei Deputaţilor. Noul rege îşi depunea jurămîntul în faţa poporului său; plin de toate nădejdile supuşilor săi, se afla în faţa lor, pe pragul unei vieţi noi. Era ca o carte necitită încă; nimeni nu-i ştia gîndurile, dar el întrupa, poate, zorile unei mari înfăptuiri; poate că avea să fie cel care va îndeplini un vis îndelung visat…. Eu stăteam deoparte, cu copiii în jurul meu. Un văl lung îmi acoperea obrazul. Bătăile inimii mele sunau ca paşii soartei. Abia am desluşit glasul regelui şi cuvintele lui, însă am auzit aclamările care le întîmpinară. Regele de mîine… Un strigăt imens, lung. Un tunet de aplauze făcu să bubuie bolta. Apoi, deodată, răsunat în văzduh, numele meu: Regina Maria… În felul în care îmi strigau numele, se simţea ceva ce părea a fi răsunetul unei nădejdi. Am simţit că trebuie să-mi descopăr faţa, în ochii întregii adunări, că trebuie s-o întorc spre ea, fără vălul cernit care ne despărţea. O aclamare prelungă, ce mă umplea de fiori, izbucni din sute de inimi: Regina Maria…. Şi ne uitarăm unul la altul, poporul meu şi eu. Acesta a fost ceasul meu, un moment care n-a fost dat multor fiinţe pe lume, căci, atunci, scumpii mei Români nu aclamau numai o idee, o tradiţie sau un simbol, ci aclamau şi o fiinţă pe care ajunseseră s-o înţeleagă. Eram a lor.. Au putut urma dezamăgiri şi dureri, căci sîntem cu toţii în mîna Domnului, dar ziua aceea a fost una din cele mai mari pe care mi-a fost dat să le trăiesc. De aceea, vreau să-mi închei cartea asupra ei: asupra Ţării Româneşti, întorcîndu-se spre noi ca spre cea mai scumpă nădejde a ei.

Sfîrşit
Regina Maria
(Fragmente din cartea „POVESTEA VIEŢII MELE“ – vol. II)

COMENTARII DE LA CITITORI