Călătoria către sine a eroului. Vadim, dincolo de cotidian

in Editorial

Motto: ,,Și cît de viu s-aprinde el/ În orișicare sară,/ Spre umbra negrului castel…”. Eminescu – ,,Luceafărul”

Am început acest articol duminică noaptea, cînd Sfînta Maică a Domnului a fost sărbătorită, Crăișorul Munților a fost omagiat, Măriile adorm, la Țebea s-a așternut liniștea. Încerc să scriu despre Vadim, iar primul gînd este acel dat din cap și zîmbet dezamăgit al Tribunului – cîtă ipocrizie, domnule!, parcă îmi spune. Și are dreptate. Cîți mai simt azi ceva pentru Avram Iancu? Ceva adevărat, nu fals! Dar cîte Marii sărbătorite sînt conștiente de darul primit odată cu acest nume, al celei ,,binecuvîntată între femei”?

Prea puțini și prea puține, pentru că dacă erau mai mulți, poate Dumnezeu nu lăsa să suferim rușinea călcării în picioare și a pierderii sufletului națiunii – pe care unii dintre noi le vedem petrecîndu-se zi de zi! Retrăim vremurile Sodomei, cînd Dumnezeu a cerut măcar 10 oameni buni pentru a salva acel popor rătăcit. Și nu s-au găsit – și au pierit!

Grea misiune, acest articol, deși am scris atîtea în amintirea dragă a lui Vadim. Am citit și am reflectat în ultimele zile din înțelepciunea sufită a lui Ibn Arabi, cu gîndul la Mihai Antonescu, prietenul meu și al lui Vadim, de curînd plecat dintre noi… Și am decis să scriu despre Vadim ca esență și misiune, dincolo de multele amintiri. Să scriu despre călătoria către sine a eroului, cum spunea Vasile Lovinescu, cel pe care Vadim îl considera ,,genial”, dar nu vorbea de el în public niciodată.

Am dat drumul muzicii – cea mai ezoterică dintre arte, o selecție de muzică barocă – poate prea bogată în detalii și orgolioasă de măiestria sa inegalabilă pentru o căutare interioară… – dar care reușește să mă rupă din cotidian.

Sfidînd vremurile, Vadim sfida ipocrizia. Respingînd ipocrizia, Vadim a respins vremurile. Cei ce resping vremurile sînt asemeni mîncătorului de zei – timpul -, sînt asemenea titanilor și eroilor mitologici… și au soarta acestora: devin damnați pentru că aduc lumina celor pe care zeii vor să-i țină în beznă! Da, zeii sînt întotdeauna falși – de aceea se tem de timp și nu au nevoie de lumină, și vor să scape de cei ce o aduc.

Am mai povestit – Vadim mă certa cînd foloseam cuvinte rare sau formulări filosofice. Avea oroare de ,,elitisme” nepotrivite – iar exprimarea publică, gazetăria, trebuia să fie directă – corectă, cultă, dar clară, pentru un mesaj cît mai puțin interpretabil. De asta, cînd scriu de el folosind parabole, aluzii și locuțiuni ideatice, știu că m-ar dojeni – dar nu am ce să fac! Cînd scriu de Vadim nu pot să fac gazetărie – pentru mine, ca și pentru cei care i-au intuit complexitatea intelectului, nu e subiect al unei relatări, ci personaj epic, un om al destinului. Este Erou al unei povești numită deșteptarea vieții noastre. Nu știu de cîți Eroi au avut contemporanii mei parte, dar Vadim se înscrie sigur în această rară categorie. În copilărie, citeam cu nesaț legendele Olimpului, acea continuă încleștare între eroi, zei și monștri. Acum mi-e greu să spun ,,copilării!…”, pentru că aș vrea să mai citesc despre eroi.

De zei falși avem parte la fiecare pas. Ne impun ,,democrația”, pe care ei o calcă în picioarele celei mai fățarnice tiranii! Ne impun ,,drepturile omului”… nedînd drept omului să rămînă om – ci un biet experiment antiuman! Ne impun lipsa de respect generală, față de părinți și munca lor, față de bătrîni și negarea datoriei pe care o avem față de acești creatori ai prezentului – ai părții încă bune a prezentului. Ne impun negarea istoriei, împroșcarea cu vinovății cumplite, anularea jertfei de sine de care e plină povestea neamului românesc. Și ne impun scuiparea Crucii, ca într-o inițiere satanică!

Am ascultat pînă acum Haendel, Pachelbel, Purcell… brusc, începe piesa care a redimensionat, a schimbat muzica – Toccata și Fuga în Re minor de Bach!

De eroi nu mai avem parte! De eroi care să apere credința și spiritul, prezente printre noi prin tradiție și respect față de Biserică, Națiune și Sanctitățile Lor Sufletul și Graiul Românesc! Nu sînt cuvinte mari – ci sînt Tot ce avem, sînt Comoara pe care pe care falșii zei vor să ne convingă că… nu are nici o valoare!

Acordurile înălțătoarei Gloria in Excelsis Deoa lui Vivaldi…

Rolul Eroului era să apere aceste valori, să ne facă să nu uităm niciodată ce reprezintă ele pentru noi – și că fără ele… vom dispărea! Rolul Eroului este apărarea Sufletului – precum misiunea din legendele inițiatice a minunaților cavaleri eroi ai Mesei Rotunde era apărarea Sfîntului Graal, Suflu și Spirit al unor vremuri amenințate de demonii necredinței și vărsării de sînge. Contemporanul nostru, Corneliu Vadim Tudor a fost un asemenea cavaler; sabia sa era talentul gazetăresc și oratoric, armura sa era credința, iar pasiunea pentru cultură a fost calul înaripat de mintea sa strălucită. Redau acest tablou, această imagine alegorică pentru cei ce au urechi și aud, pentru cei ce au ochi – și văd. Da, spuneam, este o căutare inițiatică. Căutarea maestrului ucis și ascuns… Nu este o imagine pentru profani, care vor spune ,,lasă, că știm noi, cavalerul tău era certăreț, provoca scandaluri, insulta etc. etc.”… Da, totdeauna profanii vor vedea așa – doar o anumită parte a suprafeței personajului! Sînt oamenii pentru care Sfîntul Pavel era murdar pe picioare, Decebal puțea a transpirație iar Napoleon era pitic! Inițiatul dă coaja la o parte pentru a ajunge la miez! Or, miezul este cel pe care l-am descris: Vadim a apărat Națiunea, Credința și Graiul! Și a fost ultimul apărător, din păcate – iar asta se vede în vremurile de acum.

Realitatea este că au trecut doar patru ani de la plecarea lui Vadim – iar falșii zei au pus stăpînire pe poporul său! Unde sînt contestatarii lui Vadim? Unii tac acum, ba chiar spun cîte-o vorbă frumoasă despre el – și-au dat seama de greșeala lor. Pe alții, invidia și trufia i-au transformat în cozi de topor, pentru că nu au avut puterea de a rezista… Trăind în cercul lor strîmt, norocul nu i-a petrecut ci, vremelnic fiind, doar i-a înșelat.

Încep acordurile unei piese care transcende epocile – Adagio,de Albinoni.

Vadim a murit la nici 66 de ani. Dar, de fapt, cît trăiește un erou? Cît povestea, desigur. Popoarele dispar, limbile dispar, poveștile și eroii rămîn. Despre Noe, eroul potopului, au povestit evreii străvechi, care învățaseră de la akkadieni, care preluaseră de la sumerieni, care și aceia veniseră nu se știe de unde… și au dispărut de mii de ani. Legenda însă… trăiește! Contemporanul nostru, Vadim, este eroul și legenda noastră – și va trăi după noi, pentru că legendele nu mor niciodată – și nici eroii lor.

Revin în prezent, la cotidianul ipocrit. Scriam de sărbătorirea de la Țebea. Unii rețin doar că Iancu a murit pribeag, răpus de trădare, supărare și băutură. Păi dacă Iancu ar fi mort, s-ar mai porni mulțimi de oameni iar mărimile ar mai face cortegiu pentru a-l omagia? Da, sînt ipocriți, sînt falși, mulți sînt cozi de topor – dar tocmai asta dovedește cît de viu și adevărat este Avram Iancu!

Corneliu Vadim Tudor a fost un om al cuvîntului – fapta sa a fost cuvîntul – și, așa cum ne învață Ioan, Cuvîntul a fost la început. Vadim a fost un om al Credinței – un Atlas pe drumul Golgotei, care nu s-a plîns, ci și-a asumat rîzînd suferința și persiflîndu-i pe cei ce aruncau pietre. Lumea pe care a dus-o umeri a fost moștenirea unui mare trecut, al culturii și istoriei naționale, iar Golgota lui au fost aceste vremuri ticăloase. Vadim a fost un iubitor de Dumnezeu, iubind omul ca spirit și ființă fraternă. Nu a urît și nu a hulit pe cei de alte religii, acesta fiind un alt dar al celui care înțelege rostul și valențele unei națiuni – ale unei mari națiuni, așa cum vedea el România. Oamenii mici și națiunile minore urăsc și disprețuiesc, spiritele mari sînt… precum Ierusalimul – loc pentru toate inimile credincioase!

Închei cu o mărturisire: cei patru ani de vremelnică despărțire de mentorul meu de maturitate mi-au întărit convingerea că viața e un vis, în care avem posibilitatea să intervenim, să creăm capitole ale poveștii, dar finalul – trezirea – nu ne aparține. Cum nu le aparține nici lor, falșilor zei, îngeri și demoni ai viselor noastre, la fel de închipuiți precum sentimentele pe care ți le provoacă în lungul somn al vieții. Adevărul… îl vei afla doar cînd te vei trezi.

DRAGOȘ DUMITRIU

Păreri și opinii