Călătorie cu final fericit: acasă la Horea, în Transilvania

in Tabletă de scriitor

 

România nu este cea pe care o vedem la televizor şi o comentăm, fiecare aducînd argumentele sale pro şi contra. România nu e Piaţa Universităţii, sau Centrul Vechi plin de bodegi, unde dezmăţul şi consumul de alcool sînt în floare. România nu e doar un film de scurt metraj, în care ni se prezintă un vîrf de munte cu un cioban rătăcind cu turma sa de mioare, vorbind la un telefon mobil de ultimă generaţie. România este o ţară binecuvîntată de Dumnezeu, cu locuri pline de frumuseţi, iar fiecare loc are datinile şi obiceiurile lui.

Toate acestea le-am analizat pe viu, cînd sensibilul poet prahovean Mihai Istudor mi-a mărturisit că doreşte să facă o vizită, nu ici-colea, la marginea Braşovului, ci tocmai în Munţii Apuseni, în comuna Horea, acasă la Crăişorul munţilor. Mi-a surîs ideea, mai ales că, în urmă cu vreo 5 ani, îi publicasem volumul de poezii „Crăişorul”, o realizare poetică după romanul cu acelaşi nume, al lui Liviu Rebreanu. Aşadar, plecarea din Bucureşti avea să fie o adevărată aventură pe durata celor aproape 12 ore de mers cu autoturismul pînă la destinaţie, conform programului stabilit. Am pornit la drum cu gîndul că Dumnezeu ne va ajuta să ne vedem visul împlinit, mai ales că nu am mai fost vreodată în această parte a ţării, unde ,,aurul verde” e la el acasă. Odată ce am luat hotărîrea, nu mai aveam cum da înapoi. Împreună cu lectorul univ. de la Universitatea de Muzică Bucureşti, Daniel Prallea-Blaga, şi cu fiul meu, Iulian, am pornit la drum din parcarea blocului din Colentina, în care locuim. Ne-am abătut către comuna Şirna-Prahova, să-l luăm, conform înţelegerii, şi pe poetul cu influenţe lirice eseniene, George Militaru. Apoi ne-am continuat traseul spre Vălenii de Munte, unde ne aştepta Mihai Istudor, care convenise cu domnul prof. Emil Marin Mateş, directorul Şcolii Gimnaziale din localitatea Horea, să ne întîlnim cu elevii şi cadrele didactice care urmau să participe la prezentarea volumului amintit. Pe cît de nerăbdător era să ajungă în Ţara Moţilor, pe atît de binevoitor s-a arătat să ne adreseze invitaţia de a vizita muzeul „Nicolae Iorga”, din

Vălenii de Munte. Auzind propunerea, am acceptat-o fără ezitare.

Zis şi făcut. Tragem maşina pe un loc de parcare, chiar în preajma muzeului. Cum să treci prin Vălenii de Munte şi să nu vizitezi un astfel de muzeu? Deschid poarta grea, de lemn masiv, privind de jur împrejur zidurile, curtea mare, în mijlocul căreia zăream parcă figura impunătoare a patriarhului Nicolae Iorga, a savantului din perioada interbelică.

Cum am intrat în curtea muzeului, în partea stîngă, am descoperit statuia sa, pe lîngă care nu am putut trece fără să imortalizăm pe pelicula aparatului de fotografiat micul nostru grup de prieteni: George Militaru, Mihai Istudor, Daniel Prallea-Blaga, eu şi fiul meu, Iulian. Mînaţi de entuziasm, am pornit într-o drumeţie de neuitat, să respirăm aerul toamnei timpurii din Munţii Apuseni. În scurt timp aveam să intrăm în incinta muzeului, însoţiţi de doamna muzeograf Claudia Geanoti, care, după ce ne-a adresat calde cuvinte de întîmpinare, rînd pe rînd, ne-a prezentat biroul de lucru, camera conjugală, camerele copiilor, salonul în care savantul îşi primea colegii.

Muzeografa vorbea din experienţa sa de ghid muzeal, oferindu-ne informaţii exacte, pe care le îmbrăca în cuvinte pline de frumuseţe, de căldură şi de aer poetic, pe măsura vechimii muzeului. Aşa aveam să aflăm că ştie mai multe limbi străine, care o ajutau în meserie şi dădeau o strălucire aparte talentului său de bun orator, zugrăvind într-un stil plăcut figura marelui cărturar. Am aflat că lucrează pe un salariu derizoriu, însă îşi face meseria cu plăcere, în pofida vremurilor grele pe care le trăim, în care cultura nu prea mai interesează pe nimeni, fiindcă, în ţara noastră, la ordinea zilei sînt goana după bani şi indiferenţa politicienilor faţă de spiritul acestui neam. Dar iată că printre noi mai sînt oameni de nădejde, precum muzeografa aceasta, căreia îi pasă de carte, de istorie, de tot ceea ce înseamnă hrană pentru sufletul omului.

Cu mulţumirile de rigoare şi cu promisiunea că vom reveni şi cu altă ocazie, ne-am luat rămas bun de la dumneaei, urcîndu-ne în maşină, să ne continuăm drumul spre locul propus. Pe chipul colegului Mihai Istudor se putea citi o mulţumire greu de stăpînit, dar şi o oarecare nelinişte: se gîndea poate la un eventual eşec în organizarea evenimentului, întrucît pe directorul şcolii nu-l cunoştea, totul fiind aranjat telefonic. Spre seară, am ajuns în Alba Iulia. Întunericul pusese stăpînire peste tot, numai farurile maşinilor, claxoanele, reclamele luminoase, semafoarele rămîneau în urmă… Intrînd pe şoseaua care duce spre comuna Horea, smoala nopţii învăluia totul în jur, abia dacă vedeam la cîţiva zeci de metri în faţă. Şi am trecut prin sate şi comune în care nu se zărea ţipenie de om, doar lumina lămpilor din vîrful stîlpilor electrici ne spunea că viaţa este în plină efervescenţă. Şi nu încăpea nici un dubiu că ar fi fost altfel, chiar dacă la casele de pe marginea şoselei nu se zărea pic de lumină, ci doar la vreo prăvălioară… Pe măsură ce înaintam în goana cailor putere ai maşinii, ni se părea că ne depărtam tot mai mult de civilizaţie şi că intrăm într-un spaţiu necunoscut, în care întunericul înghiţise carosabilul, iar copacii de pe margine formau un tunel nesfîrşit de braţe împletite unele în altele, din care aveam impresia că nu vom mai ieşi. Başca serpentinele, destul de dese, asemănătoare unor spinări încovoiate de bivoli. În rest, nici ţipenie de om. Nici un autovehicul. Din cînd în cînd, prin bezna de smoală a nopţii se auzeau păsările de noapte revărsîndu-şi cîntecele, singurele care, pentru moment, spărgeau liniştea nocturnă. Fiecare în felul nostru, căutam să ne facem curaj în duduitul motorului maşinii, care rula pe porţiuni de ciment umed, pe alocuri acoperite cu un fel de crustă de gheaţă. Înaintam cu mare grijă, nu cumva autoturismul să derapeze în vreun parapet de pe marginea şoselei. Mă gîndeam la Iulian care, ca un adevărat profesionist, conducea tăcut, cu mîinile nedezlipite de pe volan, intervenind din cînd în cînd în discuţia noastră. Trecuseră mai bine de zece ore de mers şi ne gîndeam ca nu cumva oboseala să-l biruie, mai ales că traseul ne era necunoscut, iar o avarie cît de neînsemnată ne-ar fi dat multă bătaie de cap şi ne-ar fi pus în mare dificultate. Dumnezeu a fost cu noi şi ne-a purtat de grijă, iar urarea de „drum bun” a doamnei muzeograf cred că ne-a purtat noroc, fiindcă am ajuns cu bine la destinaţie.

Trecuse binişor de miezul nopţii cînd am intrat în comuna Horea. După înţelegerea cu poetul Istudor, directorul ne aştepta în faţa şcolii. Era un bărbat scund, un moţ adevărat, născut şi crescut pe brazdele de pămînt ale strămoşului său, Horea. Avea privirea caldă, de prieten bun şi harnic la vorbă. Familia lui avea să ne fie gazdă. Am fost întîmpinaţi cu preparate culinare specifice, pregătite în casă: caşul porcului şi brînză proaspătă, cîrnaţi şi alte bunătăţi. Masă îmbelşugată, stropită cu un păhărel de afinată şi ţuică de casă. Am ţinut să povestesc toate acestea, pentru ca lumea să ia aminte că, şi aici, în aceste colţuri îndepărtate de lumea Bucureştilor, oamenii ştiu să trăiască frumos şi să se gospodărească pe măsura hărniciei lor.

Noaptea a trecut ca un vis frumos: din cauza oboselii de peste zi, nici nu ştiu cînd s-a făcut dimineaţă. După micul dejun, am vizitat primăria, unde am găsit o atmosferă de lucru de nebănuit. Fiecare salariat, chiar în condiţiile în care curentul electric era întrerupt pentru o perioadă scurtă de timp, după cum avea să ne spună viceprimarul Marin Nicola, îşi vedea de lucru la biroul său. Apoi, edilul ne-a vorbit despre proiectele pe care le avea în derulare şi, cu mîndria specifică moţilor de pe aceste meleaguri, ne-a prezentat cîteva din realizările oamenilor din acest colţ de rai al ţării, din care face parte şi comuna Horea, localitate care, nu demult, a primit statutul de Sat european.

După fotografiile de grup pe care le-am făcut în faţa primăriei, ne-am îndreptat spre şcoala care se afla la doi paşi, în vecinătatea postului de poliţie, cu oamenii legii aflaţi la datorie. Şcoala nu era propriu-zis o şcoală, ci un muzeu de lumină spirituală, în care profesorii insuflă copiilor dragostea de carte. O şcoală plină de frumseţe, cu bănci curate, o cancelarie ca un buchet de bujori proaspăt culeşi de sub marama molcomă a fagurilor de rouă ai dimineţilor de vară. Aici i-am cunoscut pe elevii premianţi, care au primit cîte un exemplar din volumul „Crăişorul”. Cu acest prilej, am remarcat-o pe tînăra prozatoare de nici 14 ani, Andreea-Ioana Neag. Elevii de aici, alături de cadrele didactice, nu duc lipsă de mijloacele moderne de comunicare şi de dotări în pas cu vremea, pentru că şcoala are tot ce trebuie, la fel ca şcolile de la oraş: internet, sală de sport, laborator, internat pentru elevii care nu au posibilitatea să facă naveta. În cuvîntul său, Daniel Prallea-Blaga a amintit că şi din comuna Horea pot apărea, ca şi din Capitală, unde dumnealui este cadru didactic, vîrfuri de succes pentru viitorime. A recitat două sonete dintr-un volum în lucru. Poetul George Militaru a făcut deliciul dezbaterii literare. După ce a citit două frumoase poezii din creaţia personală, a dat glas poemului „Moartea cărprioarei”, de Nicolae Labiş, fiind răsplătit cu aplauze îndelungate de către elevii prezenţi şi cadrele didactice care-i însoţeau. După încheierea întîlnirii cu elevii, dl. profesor Emil Marin Mateş, în calitate de gazdă, ne-a călăuzit paşii cu maşina sa, zeci de kilometri, pe un drum forestier plin de hîrtoape, cu serpentine abrupte, în vîrful munţilor, la căsuţa-muzeu a lui Horea, de la Fericet. Aici, sub oblăduirea emoţiilor, am trăit cele mai fierbinţi momente de istorie a neamului românesc. Pentru prima oară m-am aflat atît de aproape de cerul înalt, pe-alocuri pictat cu nori cenuşii care, în orice clipă, puteau dezlănţui iarna. Aici am respirat voinţa moţilor, în frunte cu Horea, din urmă cu mai bine de două secole, în lupta lor de dezrobire şi scoatere a românilor din jugul sclaviei. Bucuroşi că visul ni s-a împlinit, am plecat de acolo cu inima împăcată, mulţumiţi că Bunul Dumnezeu a vrut şi ne-a dat vreme frumoasă să ajungem acasă, la Fericetul lui Horea, lucru greu de realizat în condiţii de toamnă tîrzie, cînd ploile şi primele ninsori nu ţin cont nici de locuri şi nici de necazurile oamenilor.

După masa de prînz, ne-am luat rămas bun de la gazde într-o atmosferă de caldă prietenie, luînd cu noi amintiri de neuitat… Cu vocea tremurîndă şi ochii în lacrimi, poetul Mihai Istudor a şoptit ca pentru sine: „ Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi s-a împlinit visul să mă aflu acasă la Crăişor”. Apoi ne-am urcat în maşină, fiecare pe locul său, nu înainte de a ne îmbrăţişa gazda şi de a-i mulţumi şi a-i exprima recunoştinţa pentru sufletul său curat. Nu i-am spus că pe aici poate nu vom mai trece vreodată, pentru că nu poţi şti ce surprize îţi oferă viaţa. La întoarcerea spre casele noastre, drumul a fost la fel de frumos şi ferit de incidente, pentru că spiritul lui Horea, care lucrează pentru Neamul Românesc, ca şi cel al Tribunului Corneliu Vadim Tudor, ne-a însoţit tot timpul, veghind ca nu cumva să ni se întîmple vreun necaz.

Am scris aceste rînduri pentru cinstirea memoriei sale, fără de care noi nu am fi cunoscut atîţia oameni de toată isprava, pentru care cuvintele nu se pot ridica la înălţimea faptelor lor, de urmaşi demni ai Crăişorului.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI