Călcîiul lui Ahile: O soluţie

in Lecturi la lumina ceaiului

Cu mulţi ani în urmă, Emeric Jenei, care, după părerea mea, este cel mai valoros antrenor român de fotbal, mi-a declarat într-un interviu, referindu-se la lipsa de angrenare în sport a tinerilor noştri: „O să ajungem ca, în viitor, copiii noştri să nu ştie nici să meargă corect pe stradă“. Mărturisesc că atunci mi s-a părut puţin exagerată afirmaţia, dar corectă pentru starea precară de pregătire fizică a tineretului nostru. Săptămîna trecută, eram la Predeal şi, într-un moment de plimbare-gîndire (cea mai bună metodă cînd vrei să rezolvi o problemă este să te plimbi spre nicăieri), am văzut ieşind din curtea unei vile destul de luxoase vreo 4 copii în jur de 10 ani, care mergeau grăbiţi spre gară. Dar, vai! Aveau un mers chinuit, unul parcă şi şchiopăta, altul păşea aplecat exagerat în faţă bălăngănindu-şi braţele ca o maimuţă, încercînd, cu greu, să se ţină de ceilalţi, care mergeau prea iute pentru el; un al treilea mergea cu vîrful tălpilor mult în afară, de parcă îl vedeai pe Charles Chaplin. Doar cel de al patrulea avea, cît de cît, un mers mai apropiat de normal. Am grăbit pasul şi i-am ajuns fără eforturi mari. Cu blîndeţe, am intrat în vorbă cu ei. Unul singur, cel care avea un mers ceva mai corect, juca volei în echipa de elevi a şcolii în care învăţa. Ceilalţi – unii erau scutiţi medical de la orele de educaţie fizică sau, după cum spunea altul, mai vorbăreţ, nu prea făceau sportul iarna, fiindcă nu aveau sală şi, uneori, profa de educaţie fizică îl lăsa pe „don’ Pitagora (profesorul de matematică) să-şi completeze ora“. Cînd i-am văzut, la început mi-a trecut prin minte că poate sînt de la o şcoală de handicapaţi locomotor. Atunci, mi-am amintit de profeţiile teribile ale antrenorului Emeric, dar, şi mai crunt, mi-am adus aminte de un film realizat cu cîteva decenii în urmă: „Planeta maimuţelor“. Un film science fiction. Un film în care, din inconştienţa oamenilor, planeta noastră fusese distrusă de un cataclism nuclear, iar după cataclism, maimuţele evoluaseră mai rapid decît oamenii, care rămăseseră în stare de sălbăticie, cum sînt astăzi primatele. Văzut aproape ca o comedie, filmul avea, totuşi, o semnificaţie înfricoşătoare, arătînd pînă unde poate duce inconştienţa colectivă pentru păstrarea şi apărarea noastră, a oamenilor. Istorioara relatată mai sus, cu copiii, s-a petrecut tocmai acum cînd, după dezastrul de la Jocurile Olimpice de la Rio din acest an, s-au trezit şi conducătorii sportului nostru să constate cît de prost stăm la acest capitol de activitate. S-au produs demisii la vîrf. Foarte frumos. Să vină alţii mai pricepuţi. Dar cine răspunde de faptul că au fost aleşi în condiţii necurate, pe proptele oculte, de la sporturi mai puţin olimpice, cum ar fi, de exemplu, rugby, sportul practicat de preşedintele demisionar, care afirma, cu ani în urmă, că prima medalie olimpică românească a fost cea de bronz, cucerită la Londra, în 1924, de echipa de rugby a României, dar uita să precizeze că au fost prezente doar trei echipe şi că echipa noastră a suferit doar înfrîngeri, la scoruri astronomice. Şi că echipa a ajuns în Anglia datorită unor români avuţi, pasionaţi de acest sport, practicat, atunci, la noi doar de cîteva echipe. Sau cine răspunde de faptul că la bursele acordate sportivilor sînt nominalizaţi peste 100 de rugbişti, în timp ce la alte sporturi, cu rezultate mult mai valoroase, numărul lor este mult mai mic. Dar acestea sînt probleme pe care alţii sînt abilitaţi să le rezolve. Noi vom aduce una din multele sugestii care există pentru redresarea sportului nostru.
Este foarte adevărat că una dintre cauzele decăderii sportului românesc este diminuarea prevederilor bugetare pentru activitatea sportivă. Sînt, însă, o mulţime de măsuri care pot fi luate şi care să nu ne coste nimic în plus. De asemenea, banii alocaţi pot fi cheltuiţi mult mai raţional. Nu vom cerceta mai amănunţit toate acestea. Pomenim doar cheltuirea banilor cu unele premieri la sporturi mai puţin dezvoltate (tenis de masă, arte marţiale etc.) cu sume disproporţionate faţă de alte sporturi mai importante.
Sportul nostru şi nu numai, ci şi sănătatea poporului nostru, ar avea mult de cîştigat dacă s-ar hotărî includerea a trei ore de educaţie fizică pe săptămînă în şcoli şi universităţi, aşa cum există în majoritatea ţărilor mai evoluate, cu o populaţie mai sănătoasă decît a noastră. Aceasta nu ar costa, financiar, nici un leu în plus. De asemenea, problema scutirilor pentru orele de educaţie fizică, ajunsă la absurd, să fie combătută prin note scăzute la această disciplină sau prin cererea unor cunoştinţe teoretice ale acestei discipline şcolare. Toate acestea nu costă nimic. Foarte simplu! Nu?

Silviu Dumitrescu

COMENTARII DE LA CITITORI