„Călugărul“, îngenuncheat de o femeie… (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Era în anul de graţie 1855.
Din Petersburg sosea în Elveţia o contesă tristă, hotărîtă să nu se mai întoarcă niciodată în locurile de unde plecase. Părăsea, fără nici o urmă de regret, pe soţul ei – prinţul Alexandr Kolţov Massalsky – coborîtor din nobila spiţă a lui Rurik întemeietorul. Îşi părăsea bărbatul şi toată protipendada curţii imperiale a ţarului Nicolae I, în anturajul căreia trăise clipe de euforie, dar şi de amărăciune densă, de spaime. Odată, poliţia tătucului-despot a invitat-o chiar să-i facă o vizită, la ea acasă. A fost primită cu amabilitate, dar – la un semn al unuia dintre convorbitorii din încăpere – scaunul pe care şedea s-a prăbuşit, înghiţit parcă de o gură de balaur. În beciurile poliţiei, atunci, contesa a simţit, pe pielea catifelată mirosind a romaniţă şi a săpunuri scumpe orientale, mîngîierile scuturilor. Apoi, scaunul care a coborît-o în întuneric a urcat-o, din nou, la lumină. Amfitrionii-poliţişti au condus-o pînă la uşă, cu scuzele prefăcute…
În Elveţia, venea acum, într-un sfîrşit de primăvară, să se bucure de visul pe care îl avea din pruncie, cînd îl privea fascinată pe Ion Eliade Rădulescu recitîndu-şi poemele, ori auzea, în palatul părinţilor săi din Bucureşti, vorbindu-se, neoficial, atît de elogios despre Ion Câmpineanu şi despre Nicolae Bălcescu. Idealurile acestora, ale mamei sale şi ale savantului umanist, grecul Pappadopulos, perceptorul său, au răscolit-o pînă într-un noiembrie crepuscular cînd, după cea din urmă respiraţie a trupului ei de statuie antică, prietenii au incinerat-o şi i-au depus urna cu cenuşă în Cimitirul Trespiano din Florenţa, în 1888…
Românca Elena Ghica, cunoscută în epocă şi în postumitate cu numele Dora d’Istria, venea în Elveţia să-şi profeseze – prin scris şi acţiune practică – credinţa în umanismul oamenilor, semenii ei. Începuse să publice, încă pe cînd se afla în Rusia, articole incendiare. Acum, îşi definitiva pentru tipar una din primele lucrări ample: ,,La vie monastique dans l’église orientale”.
Dar pînă atunci, Elena Ghica simţea în fiinţa ei şuvoiul trăirii unei experienţe noi. Vedea, zilnic, cupola de gheaţă a Alpilor. Nu ştia numele tuturor vîrfurilor cu înălţimi de peste 4.000 m, dar o atrăgea, ca un magnet, din auzite şi din cărţi, bătrînul Mont Blanc, ridicat maiestuos peste cununa Acelor. La Dent du Géant îi alunga, nopţile, somnul. Grandes Jorasses îi strecurau în suflet chemări ameţitoare, iar Matterhornul îi sporea regretele că n-a urcat piscurile Negoiu şi Moldoveanu din ţara sa. Gheţarii cu coloanele albe şi crevase albastre, ţara de sus a Bernei, cu ucigătorul Eiger şi culmile dimprejur – Jungfrau, Wetterhorn, Schreckhorn, Finsteraarhorn – o năuceau cînd şi-i imagina. Muntele Mönch (Călugărul), mai aproape de ea decît toţi ceilalţi, trebuie îngenuncheat! Cu orice preţ! Îşi spuse proiectul, mai întîi, prietenilor buni. Pierre era unul din ei. Toţi o descurajau însă, din îngrijorare, din dragoste, îi povesteau întîmplări terminate catastrofal. Îi vorbeau de avalanşe. De prăpăstii fără fund, acolo sus. Pe masa din odaia hotelului din Interlachen, cărţile despre capcanele deşertului alb nu mai încăpeau.
Odată, Pierre, într-o ultimă încercare de a o determina să renunţe la tentativa insolită, a întrebat-o:
– Contesă, vă asumaţi singură responsabilitatea aventurii în care vă aruncaţi?
Elena Ghica i-a răspuns scurt:
– Bineînţeles!
Cunoscîndu-i voinţa, Pierre n-a mai insistat. A început deîndată preparativele necesare escaladei. Cu inima cît un purice, a comandat costumul şi restul îmbrăcămintei: pantaloni reiaţi din lînă albă şi neagră, haină groasă, încheiată cu nasturi, coborînd pînă în dreptul genunchilor, o pălărie rotundă, de fetru, ca acelea purtate de munteni, cizme largi, solide.
Elena Ghica se bucura că îl cîştigase, în sfîrşit, de partea ei pe Pierre. Dar nu putea fi încă liniştită. Nu bănuia răspunsul ghizilor, care întîrziau să sosească. De ce oare? Să fi renunţat s-o mai însoţească? Se temeau, cumva, pentru propria lor viaţă, ori se gîndeau că, acceptînd, vor pune în pericol viaţa celei care îi angajase?
Ziua aceea, la hotel, parcă nu se mai sfîrşea. Cînd, deodată, sub fereastră, contesa a desluşit zvon de glasuri. Veniseră, primii, ghizii din Grindelwald: Pierre Bohren şi Jean Almer. Şi unul şi celălalt erau vînători de capre, renumiţi pentru caracterul lor intreprid. Ei au mărturisit deschis că experienţa lor nu putea să fie de vreun folos unei acţiuni atît de temerare. Cu toate că, zilnic, se expuneau pericolelor din munţi şi cunoşteau capcanele acestora, nici unul n-a participat la expediţii ca aceea proiectată de Dora d’Istria. Dintre ei, singur Bohren abia dacă a atins, o dată, locul marcat de Peştera Eiger. Mai sus nu se avîntase. Îl aşteptau, de aceea, pentru decizia definitivă, pe John Jaun de Meyringen. Acesta îl însoţise, cu cîtva timp în urmă, pe M. Agassiz în ascensiunea pe Jungfrau. Pe Mönch nu urcase nici el.
Dimineaţa veni, în sfîrşit, John Jaun, împreună cu Ulrich Lauener de Lauterbrunnen. Acesta din urmă, încă nerefăcut complet după un accident, era tot aşa de înalt ca şi Almer, numai că nu avea vioiciunea grindelwaldezului. În ce-l priveşte pe John Jaun, era mai vîrstnic decît toţi şi cel mai puţin viguros; avea părul cărunt, iar pleoapele ochilor păreau desenate cu o dungă roşie. Totuşi, el a prezidat soborul din camera hotelului din Interlachen.

(va urma)
VALENTIN BORDA

COMENTARII DE LA CITITORI