„Călugărul“, îngenuncheat de o femeie… (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

După deliberările de rigoare, bătrînul s-a adresat, în germană, celorlalţi:
– Cred că, bizuindu-ne pe curajul acestei doamne, ascensiunea poate fi întreprinsă. Cum sezonul este încă puţin avansat, zăpada trebuie să fie mai dură şi gheţarii mai practicabili ca în alt moment.
Apoi, privind-o în ochi pe femeia din faţa lui, i-a făcut şi el o mărturisire. Ca un fel de avertisment:
– Aflaţi, doamnă, că, deşi am urcat pe Jungfrau, nu cunosc deloc caracteristicile traseului pe care doriţi să-l urmăm. De altfel, chiar dacă le-aş cunoaşte, precizez că, pe munţi, zăpada şi gheţarii, crevasele şi trecătorile îţi pot juca oricînd feste. Aşa încît vă previn că pericolele ne vor pîndi la tot pasul. Vă mai spun că în escalada efectuată de domnul Agassiz, noi am plecat, pentru o singură zi, din Valais. Ascensiunea pe versantul grindelwaldez – cum ştiţi prea bine – va avea o durată mai lungă şi va fi, pentru toţi, mult mai grea. Pe această parte a masivului Mönch, nici o expediţie n-a reuşit pînă acum!
Vorbele încercatului montagnard, sunînd limpezi ca sloiurile de gheaţă rostogolite, n-au reuşit să-i clatine hotărîrea prinţesei.
Au fixat, cu toţii, data plecării – 9 iunie 1855, şi locul de întîlnire – localitatea Grindelwald, în faţa Hotelului „Aigle“. Dar nu s-a putut pleca atunci. Furtuna din ajun răzvrătise natura, arătîndu-le oamenilor numai chipul sumbru al ei: norii mişcîndu-se ca o cireadă de bivoli înfometaţi în preajma coapselor Wetterhornului, ale Eigerului, ale Seheideekului, ale Faulhornului. O zi întreagă de nelinişti, de întrebări a copleşit-o, la Grindelwald, pe Dora d’Istria. S-a înseninat numai către seară, cînd ghizii, păstorii şi ţăranii adunaţi în piaţeta hotelului au prezis vreme bună.
A doua zi, caravana s-a pus în mişcare. Era duminică, 10 iunie. Însoţită de cei 4 ghizi şi de încă 4 „purtători de bagaje“, la ceasurile 8 dimineaţa, Elena Ghica pornea să îngenuncheze, pentru prima oară dinspre versantul grindelwaldez, masivul Mönch-Călugărul! Pornea să-şi înscrie numele pe frontispiciul de glorie al marilor alpinişti ai lumii.
După cîteva ore, soarele începuse să dogorească. Caravana mergea pe cărarea şerpuind pe Mettenberg, de-a lungul mării de gheaţă. De jur-împrejur, deasupra capetelor drumeţilor, aproape, parcă aproape de tot, stînci golaşe şi culmi: Martinsdruck, Schreckhorn, din nou Eiger, Vieschhorn, Mittelegi. Au traversat, în fine, „marea de gheaţă” întîlnită în cale. Acum se trudeau să se caţere pe pantele abrupte ale Zägenbergului. Auzeau, de mii de ori repetate, avalanşele răsunînd cînd de-o parte, cînd de alta a gheţarului. În răstimpuri rare, se aşternea peste munţi – pentru o clipă numai – o pace desăvîrşită. Apoi, munţii se porneau să vorbească în graiul lor aspru, ameninţător.
În acest timp, alpiniştii se luptau să ajungă tot mai sus. Greu. Sub cer, ca într-un deşert nesfîrşit, urcuşul lor solicita o voinţă neobişnuită. Se căţărau adesea în patru labe, ori erau siliţi să alunece ca veveriţele. Uneori, urcînd, nu găseau fisuri în stîncă de care să se sprijine, şi atunci se prindeau, cu speranţa că nu se vor prăvăli, de smocurile de iarbă răzleţe care, din loc în loc, ieşeau printre pietre. Din înălţimile dimprejur cobora un vînt rece ca gheaţa, dar care abia le răcorea, după atîta efort, fruntea scăldată în sudoare.
Noaptea au petrecut-o într-o grotă. Distingeau, în adîncurile ei, izvoare susurînd înăbuşit. Şi picături de apă căzînd monoton, undeva, în golul subteran. Cineva a aprins focul din plante de ienupăr. În lumina flăcărilor, gheaţa de pe pereţii şi plafonul peşterii strălucea diamantin. Era frig. Un frig fără noimă parcă. Nimeni n-a pus geană peste geană. La 3 noaptea au hotărît să plece mai departe. Ca să nu se prăvălească în hăuri, foloseau scara cea lungă. La a treia traversare cu scara, românca n-a mai ascultat sfatul ghizilor; tentaţia de-a privi în străfunduri era mai puternică decît teama de vertij…

(va urma)
VALENTIN BORDA

COMENTARII DE LA CITITORI