„Călugărul“, îngenuncheat de o femeie… (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Curînd, caravana se despărţi în două: John Jaun, Almer şi Lauener au luat-o înainte, să taie scări de urcuş. Pierre Jaun, fiul, şi Bohrenii au rămas lîngă Dora d’Istria. Pentru a evita reflexele orbitoare ale covorului alb sclipitor, purtau ochelari cu lentile albastre. Căldura devenise excesivă. Sufereau din cauza efortului şi a soarelui. Sufereau cumplit de sete. Ca să şi-o astîmpere, înghiţeau, unul după altul, cocoloaşe de zăpadă. Zadarnic. Setea nu putea fi potolită decît cu apă adevărată. De unde, de vreme ce depăşiseră demult zona izvoarelor şi a torentelor?
Către ceasurile 10 din zi, printr-o ceaţă deasă-deasă, acompaniată de zgomotul înfricoşător al avalanşelor ce parcă nu mai conteneau, Elena Ghica şi tovarăşii ei au ajuns pe platoul de la poalele Vîrfului Mönch. În grabă, ghizii au tăiat o grotă în gheţar. A intrat mai întîi femeia, învelită în pături. Era aproape sfîrşită. Aerul, din ce în ce mai rarefiat, îi îngreuna respiraţia. Inima îi bătea gîtuită. Din gura ei, uscată ca pămîntul de secetă, se prelinseră cîţiva stropi de sînge…
Ghizii erau ei înşişi epuizaţi. Au căutat ienupăr, au aprins focul şi au topit zăpadă. Au băut, atîta cît le-a ajuns, fiecare. În grota de gheaţă oamenii se simţeau mai bine. Erau protejaţi de rafalele vîntului. Oboseala însă îi cuprinse pe toţi. Trupurile lor simţeau o nevoie acută să se odihnească. Ochii – să se închidă, pentru cîteva ceasuri măcar, ca apoi să poată cuprinde, din nou, pintenul de munte uriaş. Dar nu era chip să doarmă nimeni. O a doua noapte, aici pe gheţar, ghizii nu-şi imaginau că se poate petrece. Nici continuarea drumului nu mai era posibilă, după credinţa lor. I-au şi spus-o conducătoarei expediţiei:
– Doamnă, ne aflăm într-o situaţie în care ne vedem nevoiţi să decidem împotriva dorinţelor dvs. Trebuie să renunţăm la escaladarea vîrfului Mönch! Sîntem frînţi de oboseală. Munţii tălăzuiesc lugubru, încît, spre seară, se va abate asupra lor furtuna. În zăpadă nu putem rămîne peste noapte, fiindcă riscăm să îngheţăm cu toţii…
Elena Ghica bănuia că, la un moment dat, însoţitorii o vor anunţa despre imposibilitatea continuării urcuşului. Nu-şi închipuia însă că vor invoca, drept pretext, propria lor înfrîngere. Cum stătea acoperită cu blănuri, acolo, în grota de gheaţă, cîntări o clipă realitatea şi îşi dădu seama de adevăratul motiv al hotărîrii ghizilor. Tocmai vroia să spulbere indecizia lor printr-un gest, cînd îl auzi pe Almer:
– Eu vă las în voia sorţii, dacă vreţi să mergeţi mai departe. Înainte, însă, vă conjur să renunţaţi. Conştiinţa mă îndeamnă să strig că vă expuneţi unui pericol inevitabil!
– Dificultăţile să fie oare insurmontabile?, îşi întrebă contesa tovarăşii, cu o voce abia auzită. Iată muntele! Iată Mönch-ul! E la cîţiva paşi de noi, şi nu e acoperit de ceaţă…
– Aceşti cîţiva paşi înseamnă distanţă, nu glumă, i-o întoarse unul dintre ghizi. Şi-apoi, v-am prevenit, acest munte n-a fost niciodată escaladat!
– Nu-i nimic, îl voi escalada eu! Singură…
Zicînd acestea, Elena Ghica era deja în picioare, gata de drum. Ieşi din adăpost şi o porni spre vîrful înfipt parcă în cer, la 4.105 m.
Privind-o, Pierre Juan şi Pierre Bohren, doi din cei patru arpaşi, i-o luară înainte. După ei, românca şi ceilalţi. Toţi…
Panta era extrem de dură. Urcau în şir indian şi în zigzag prin locuri prin care nu mai călcase picior de om. După 5 ore de mers neîntrerupt, Dora d’Istria şi cei 8 însoţitori au ajuns la apogeu. Acolo sus, pe o stîncă, românca a înfipt Tricolorul. Pe el, brodat cu litere mari, ea scrisese numele drag al ţării sale – VALACHIA.
Elena Ghica, femeia cunoscută în epocă şi în postumitate cu numele Dora d’Istria, învinsese. Mönch-ul fusese îngenuncheat.

Sfîrşit
VALENTIN BORDA

COMENTARII DE LA CITITORI