Capul plecat, sabia nu-l taie!

in Poanta Săptămânii

Revoluţia din 1989 a fost poveste frumoasa pe lîngă ceea ce are să fie în România, în următoarele luni, poate chiar mai curînd, atunci cînd presiunile privind autonomia unor teritorii se vor pune din ce în ce mai apăsat pe umerii românilor. Nici nu a trecut bine aniversarea de 100 de ani, că deja în zona politică, dar şi în media, au început să apară fel şi fel de mesaje subliminale, un fel de „ce ar fi dacă?”, coroborate cu acţiuni directe de intimidare, din partea „acoperiţilor” dar şi a UDMR-ului, acest veşnic ghimpe înfipt în talpa ţării.

Citind ce a scris zilele trecute cel mai acoperit dintre acoperiţi, şi mă refer la „viteazul cap de piele”, cel care, indiferent de unde bate vîntul, cade mereu în picioare, mă întrebam dacă în lumea lui SF se profilează ceva spectaculos, sau doar vorbeşte după dictare, în funcţie de ce i se spune să facă. Cîndva un jurnalist respectat, un om vertical, poate prea obedient cu naţiunea, Cristian Tudor Popescu a intrat pe un tobogan al penibilului, ca atunci cînd şi-a trădat principiile sănătoase, dacă le-a avut vreodată, după plecarea uriaşului Dumitru Tinu dintre noi. Atunci el şi-a vîndut sufletul celor care plăteau mai bine, gest pe care se pare că îl tot repetă fără încetare, el ieşind la înaintare ori de cîte ori prezenţa lui scenică poate să acopere mintea înceţoşată a celor proşti, care îl ascultă. Nu vreau să expun aici ce a spus despre Transilvania, despre relaţia ei cu România şi, în general, despre măreţia imperiului Austro-Ungar. Deci,  nu. Nu spun aici că nu e suficient să citeşti puţină istorie şi să te dai important, mai ales cînd nu eşti obiectiv în ce expui. Spun doar că el, CTP-ul, nu mai reprezintă nimic pentru această ţară, pentru acest neam. Este total compromis ca om, ca formator de opinie, ca profet mediatic, ca orice. Nu merită să mai fie ascultat, este doar un ecou al unor interese meschine, financiare, şi cam atît. Dispariţia lui, a lui Cristian Tudor Popescu, de pe scena publică, mediatică, ar fi un lucru foarte bun, aşa cum ar fi şi plecarea altora, a acelor acoperiţi care nu fac nimic altceva decît să distrugă identitatea acestui neam, a acestei ţări. Acum ceva timp, o agenţie de presă „fierbinte” a întocmit o listă cu jurnaliştii care sînt, chipurile, pro-ruşi. Poate că e timpul să se lucreze la o listă prin care să fie expuşi toţi jurnaliştii şi titlurile sub care se ascund care, prin ce fac, prin ce promovează, lovesc la rădăcina acestui neam. Neam poate prea greu încercat.

De curand, am întrebat un prieten deputat: care sînt mecanismele de autoapărare a acestui stat, capabile să declanşeze anticorpi împotriva trădării de ţară? Acel buton de panică, pe care oricine poate apăsa dacă vede că, la cel mai înalt nivel, cel mai de sus, există trădare de stat. Trădare de neam. Mi-a răspuns simplu: nu există!

Deci, prin tot ce se întîmplă la nivelul politicii romîneşti, la cel mediatic şi nu numai, totul miroase a trădare. Trădarea acestui neam. Toate acţiunile prin care politicienii le-au întreprins imediat după 1990, începînd cu Iliescu şi Roman, şi sfîrşind cu Iohannis şi gaşca, totul e trădare, distrugere, eliminare, suprimare, deznădejde, praf şi pulbere. Totul! Ei bine, ei trăiesc bine şi ţara e în şanţ. Unde este sistemul de apărare a ţării? Unde ne sînt anticorpii? Unde ne este Constituţia? Unde sînt avocaţii, procurorii şi judecătorii? În mod sigur, undeva, cineva, ştie că dacă apeşi butonul potrivit, poţi să porneşti sistemul. Dar cine este acela şi cine ar avea curaj?

Uitaţi-vă la francezi. Anticorpii sînt chiar ei, fiecare francez în parte. Şi noi, românii, avem aceşti anticorpi. Poate că e nevoie să ne punem veste galbene, poate că, mai întîi, trebuie să ne punem întrebarea: „cine i-a cocoţat pe ăia sus şi de ce mai stau acolo?”. Şi de aici, cu ceva voinţă, poţi deschide drumul care să ducă la instaurarea pe bune a democraţiei în România, şi nu a „trădarocraţiei”, cum este acum.

Mă uit acum în urmă şi văd ce minte „luminată” a făcut ca România să devină praful de acum. Mintea nu ştiu a cui a fost, dar văd proiecţiile. Văd jurnaliştii care în anii ‘90 ne bombardau cu adevărurile lor. Văd politicienii care au semnat pentru distrugerea ţării. Văd vapoare evaporîndu-se, fabrici dărîmate, vieţi distruse şi speranţe spulberate. Văd familii destrămate, văd români plecînd în pribegie, sărăcie şi multă bogăţie, văd dezastrul ţării pictat în culori vii. Şi, pe fundal, îi văd pe ei, pe bandiţi, pe hoţi, pe trădători, vii, nevătămaţi şi foarte, foarte bogaţi.

Noapte bună, România, oriunde te-ai afla!

PS: În timp ce scriu aceste rînduri, pe pagina de Facebook a revistei „România Mare” primesc o petiţie online  în care mi se cere să semnez pentru arborarea drapelului românesc la Carei. Orasul Carei, vă amintiţi? Este în România, încă. Ei bine, nu se poate pune steagul ţării în Carei pentru că nu e bine să fie provocaţi maghiarii. Vedeţi, măi, cretinilor, ce aţi făcut? Dragi Iohannis, Dragnea, Tăriceanu, Basescu şi tu, Orban, aţi reuşit să ne simţim oribil în această ţară. Pentru că voi, poate toţi, poate individual sau la pachet, aţi trădat.

Tano

COMENTARII DE LA CITITORI