Care e secretul curajului meu?

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Am primit azi, pe e-mail, un mesaj de la Julieta Rotaru, soţia fostului senator Florin Rotaru. Femeia e cercetătoare la Centrul de Studii Eurasiatice şi Afroasiatice, fiind lector univ.dr. în sanscrită. (Studierea limbii primordiale, indo-europene, este, de altfel, o pasiune a mea.) Tînăra femeie, mamă a două fetiţe de-o şchioapă, se referă la Recomandarea pe care i-am dat-o, pentru a-i servi la Tribunal, şi care a fost semnată în faţa unui notar public, fiind legalizată. Reproduc cîteva pasaje din epistola ei:

„Stimate domnule preşedinte, astăzi am fost la Academie şi am fost felicitată pentru scrisoarea obţinută de la dvs. Toţi ar fi vrut să spună ceea ce numai dvs. aţi spus! Această bucată de hîrtie e o dovadă palpabilă despre curajul unui om şi bărbat de Stat, în lupta cu dictatura corupţiei. Traversăm vremuri în care tuturor le e teamă şi să numească pisica – pisică. Şi dvs. aveţi o familie (şi încă ce familie!) de protejat, însă niciodată nu v-aţi lăsat intimidat de a spune lucrurilor pe nume. Care sînt resorturile acestui curaj, mă întreb, dincolo de structura intelectuală care operează cu analizele sale de risc şi asumare a riscului, comune tuturor intelectualilor? M-aş bucura să descopăr că aceste gene unice s-au transmis celor două fete ale dvs., poate singurele care pot să ducă mai departe această povară a sincerităţii şi de asumare a riscului, numită, într-un limbaj al poemelor medievale de căutare a Graalului, «vitejie». Sper ca mîine să vă dau veşti mai bune. Cele mai bune gînduri de la Julieta Rotaru”.

Aşadar, care sînt resorturile curajului meu? Aşa se întreba şi Eugen Barbu, în anii ’80. El îmi spunea: „Vadime, mai potoleşte-te, că nu te joci cu ăştia”. În iunie 1987, cînd am protestat faţă de iminenta demolare a Bisericii Sfînta Vineri, am fost ameninţat, de Securitate, pe faţă, că voi fi arestat. Şi azi, cînd trec prin oraşul în care m-am născut şi sînt însoţit de cineva preocupat de istorie şi de cultură, arăt, cu multă bucurie în suflet: biserica, sau mînăstirea asta eu am salvat-o de la demolare. Mă refer la Mînăstirea Mihai Vodă, la Mînăstirea Antim, la Biserica Sf. Gheorghe Nou, la Biserica Colţei, la Biserica Cuibul cu Barză, la alte ctitorii religioase. Dar şi la clădiri de patrimoniu, ca „Mărul de Aur”, unde a funcţionat Casa Ziariştilor. Fireşte, n-am fost singur, eforturi remarcabile depunînd şi Eugen Barbu, Răzvan Theodorescu, Fănuş Neagu, Henriette Delavrancea, Viorel Sălăgean, Sabin Bălaşa, Paul Anghel, Doru Popovici, Mihai Ungheanu, Mihai Pelin, Dan Zamfirescu şi alţi oameni temerari. Da, acesta a fost numitorul nostru comun: curajul. N-am ţinut cont de nimic şi am luptat cu excesele şi abuzurile „dictaturii de dezvoltare”. Şi roadele se văd, chiar dacă unele sfinte lăcaşuri au fost mutate de pe amplasamentul iniţial, iar „Mărul de Aur” a fost „astupat” de o magaoaie architectonică ce nu face casă bună cu Calea Victoriei.

Nu ştiu care sînt „resorturile” curajului meu. Probabil că îi moştenesc pe iubiţii mei părinţi. Ca şi pe tata mare din partea tatei (luptător în al II-lea război balcanic, mort în Gara Slatina, după un prizonierat greu, la bulgari) şi pe tata mare din partea mamei (evadat, de două ori, din Armata austro-ungară şi condamnat la moarte). Poate că am avut haiduci, din partea tatălui, prin zăvoaiele Oltului. Dar vorba lui Martin Luther: „Nu pot altfel”. Am sărit în apărarea lui Florin Rotaru – căruia şi Răzvan Theodorescu i-a dat o Recomandare – fiindcă omul e închis pe nedrept. Eu ştiu bine ce vorbesc, fiind colecţionar de carte veche, de documente istorice şi culturale. El e acuzat că ar fi făcut achiziţii de carte, pentru Biblioteca Metropolitană (fostă Mihail Sadoveanu) supraevaluate. Dar cine a stabilit asta? Ce pregătire au „evaluatorii” de care s-a folosit aşa-zisa Justiţie? Eu, unul, cînd doream să aflu cît valorează o piesă deosebită din colecţia mea apelam tocmai la Florin Rotaru. Iar acesta stabilea o dublă valoare: „Maestre, acest volum (sau document) e de o valoare inestimabilă. Dar, dacă ne gîndim la criza existentă, face atît”. Punct. Aproape zilnic mă izbesc de experienţe din acestea: persoane avizate (dar dornice de chilipir) fixează un preţ foarte mic, care contrastează cu valoarea adevărată. Mi se va spune că achiziţiile de carte de la Biblioteca Metropolitană s-au făcut pe bani publici. Da, aşa este, dar ce era ilegal aici? De ce să nu intre şi să rămînă nişte comori în patrimoniul Statului Român, într-o vreme în care rechinii străini încearcă să le scoată peste graniţă? Şi încă ceva: cine le dă dreptul „parchetarilor” să-l ţină, de aproape 1 an de zile, după gratii pe un cărturar eminent, rupîndu-l de copilaşii lui, de parcă ar fi un criminal periculos? De ce nu e judecat corect acest om? De ce Justiţia Regimului K.K. (Klaus-Kövesi) aplică un dublu standard, ţinîndu-i în arest la domiciliu pe cei care au dat „tunuri” grele, de zeci şi chiar de sute de milioane de euro, iar pe un intelectual de mare valoare îl umileşte în halul ăsta? Miroase a răzbunare aici, din partea Mafiei Retrocedărilor, care n-a putut înhăţa clădirea excepţională a Bibliotecii Metropolitane, din apropiere de Piaţa Amzei.

Eu nu mi-am făcut decît datoria. Toată viaţa am fost un om drept. Vorba Bibliei: „Fiţi drepţi, căci şi Domnul e drept”.

CORNELIU VADIM TUDOR

25 martie 2015, Bunavestire

COMENTARII DE LA CITITORI