Carei – reduta finală (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

La 22 octombrie, Armata 4 română ordonă trupelor sale reluarea înaintării pentru a ajunge cu Corpul 2 armată la vest de Satu Mare şi cu Corpul 6 armată la Carei. În porţiunea de teren dintre Munţii Făget şi linia frontierei, comandamentul hitlerist a încercat să închege o ultimă rezistenţă puternică, sprijinită, în general, pe aliniamentul Carei – Satu Mare. Duşmanul urmărea ca, la adăpostul acestei linii de apărare, să-şi asigure retragerea trupelor care acţionaseră în partea de nord a Transilvaniei şi să le instaleze pe Tisa superioară.

În fîşia de acţiune a Diviziei 9 infanterie, ca şi în cele ale marilor unităţi vecine, inamicul dispunea de mult armament automat, artilerie şi aruncătoare de mine, de întinse cîmpuri de mine. Din această cauză, înaintăm tot mai greu. Iar ploaia nu mai contenea. Pămîntul devenise foarte clisos. Pe drumuri curgeau adevărate şiroaie de apă. Echipamentul de pe oameni, îmbibat de apă, era atît de greu, de parcă ar fi fost confecţionat din foi de metal. Dar ostaşii, animaţi de dorinţa de a-l alunga pe vrăjmaş cu un ceas mai devreme de pe ultima porţiune a pămîntului străbun, continuau să înainteze bărbăteşte. Avangărzile, care luaseră un avans apreciabil faţă de forţele principale ale unităţilor, raportaseră, la un moment dat, că împotrivirea inamicului a fost mai puternică la sud de Carei, în satele Sînmiclăuş şi Ghenci, precum şi în porţiunea de teren dintre ele.

În urma acţiunilor întreprinse pînă în seara de 22 octombrie, localităţile se aflau sub controlul Diviziei 9 infanterie. Între satele Căuaşi şi Ghenci, trupele diviziei se încrucişaseră cu cele ale Diviziei 18 infanterie, de la stînga. Pentru a mări ritmul acţiunii ne doream, şi noi, şi ele, să înaintăm în lungul drumului pietruit care duce la Carei. Din cauza întunericului dens, coloanele celor două mari unităţi se cam „încurcă“. Rezolvăm, însă, repede „incidentul“.

În zorii zilei de 23 octombrie, instalăm postul de comandă al diviziei în satul Ghenci, la 5 km sud de Carei, în casa Mariei Macarie. Observatorul şi-a ocupat locul în turla bisericii. Era un loc ideal pentru supravegherea zonei. În cursul zilei de 23 şi al nopţii de 23 spre 24 octombrie, unităţile diviziei au fost nevoite să ducă, din nou, lupte grele, sîngeroase. Pentru zdrobirea vrăjmaşului din zonă, ele au combinat cu măiestrie atacurile frontale cu manevrele de flanc şi de spate. Ne-a dat mult de lucru nimicirea cuiburilor de foc pe care le organizaseră fasciştii atît pe fermele de la nord-est şi nord-vest de satele Ghenci şi Sînmiclăuş, cît şi pe cele de la sud de oraşul Carei. Ne-am descurcat, şi aici, destul de bine.

La ora 1, în noaptea de 23 spre 24 octombrie, Regimentul 36 infanterie (de la dreapta), împreună cu elementele de recunoaştere ale Regimentului 34 infanterie, cucereşte casele izolate ale fermei de la 3 km nord-vest de Sînmiclăuş. La stînga, celălalt regiment al diviziei, atacînd cu un batalion de-a lungul şoselei Ghenci – Carei, spre întretăierea cu calea ferată, asaltează poziţia inamicului de la cota 128 şi de la fermele Bergher şi Zilber, obligîndu-l pe duşman să se retragă.

În ziua de 24 octombrie luptele continuă.

Dînd atacuri după atacuri, regimentele şi batalioanele Diviziei 9 infanterie au distrus, în cursul zilei de 24 octombrie, rezistenţele duşmane de la fermele Stăvăria Haiducilor şi Rîtul Tărîţelor, care constituiau, am putea spune, penultima centură de rezistenţă a fasciştilor care se apărau la sud de Carei. În aceste lupte s-a evidenţiat în mod deosebit compania 1, din Regimentul 40 infanterie. Subunitatea a atacat cu energie şi dîrzenie, neţinînd seama de focul infernal al inamicului.

(va urma)

General-colonel (r) COSTIN IONAŞCU

(Text reprodus din volumul ,,Mărturia documentelor”)

COMENTARII DE LA CITITORI