Carte de căpătîi (2)

in Pagină creştină

Motto: „Căutaţi-L întîi pe Dumnezeu în inima voastră, Aceasta este prima biserică în care trebuie să intraţi!”

Proorocul Isaia din vechime a vestit minunea întrupării: „Iată, Fecioara va purta în pîntece şi va naşte Fiu şi-L vor chema cu numele de Emanuel (care se tîlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu)” (Isaia 7, 14 şi respectiv Matei 1, 23). Această întrupare din Fecioară este o mare taină. Dar oare îi este ceva cu neputinţă lui Dumnezeu?

De-a lungul veacurilor, în mijlocul poporului ales, Dumnezeu face minune după minune. Moise aruncă un toiag care se preface în şarpe, Marea Roşie se desparte în două lăsînd să treacă poporul prin mijlocul ei ca pe uscat, toiagul lui Aaron a odrăslit, din stînca din pustiu izvorăşte apă, soarele s-a oprit, întregul popor iudeu rătăceşte prin pustiu 40 de ani şi totuşi Dumnezeu le trimite mană spre a-i hrăni, zidurile Ierihonului au căzut, Ilie înviază copilul văduvei, aprinde jertfele cu foc din cer, face să nu mai plouă timp de 3 ani şi şase luni.

Naşterea unor copii în familii de oameni bătrîni, trecuţi fiziologic de posibilitatea maternităţii şi paternităţii, în care sfinţenia este o moştenire transmisă, din tată în fiu, pregăteşte şi anunţă naşterea Mîntuitorului. Aşa se naşte Sfînta Fecioara Maria, din doi părinţi bătrîni, care totuşi nu încetau să se roage pentru dobîndirea unui copil, făgăduind că-1 vor încredinţa Domnului, aşa cum făcuse o altă Ana mai înainte – mama lui Samuel, proorocul şi judecătorul de mai tîrziu al lui Israel.

Sfînta Fecioară a intrat în lume purtînd asemeni celorlalţi muritori păcatul strămoşesc (separarea omului de Dumnezeu prin cel mai mare păcat: neascultarea) şi numai datorită sfinţeniei moştenite şi prin virtutea ei a biruit blestemul primordial şi s-a făcut „vas ales“ vrednic de a primi pe Dumnezeu.

În lume, o altă familie binecuvîntată cu un copil deosebit a fost familia patriarhului Avraam şi a soţiei sale Sara, care pentru sfinţenia lor şi rugăciunile stăruitoare au dobîndit pe Isaac, precum şi familia preotului Zaharia şi a soţiei sale Elisabeta, care, de asemeni, bătrîni fiind, l-au dobîndit pe Ioan Botezătorul, înaintemergătorul, martorul şi mărturisitorul lui Iisus.

Sfîntul Ioan a fost cel care a propovăduit în pustiul Iordanului, chemînd lumea la ascultare, smerenie şi pocăinţă, pregătind calea lui Iisus şi tot el este cel care astăzi mărturiseşte în pustiul sufletului omenesc, lipsit de cunoaşterea lui Dumnezeu. Pentru tot neamul omenesc Sfînta Fecioara Maria şi Sfîntul Ioan Botezătorul sînt cei mai puternici mijlocitori şi rugători ai noştri înaintea lui Dumnezeu, pentru mîntuirea noastră.

Dacă strămoşii noştri s-au lepădat de Dumnezeu prin vorbe şi fapte, pentru fericirea noastră proprie ar trebui măcar acum să ne curăţim sufletele – aşa cum ne spălăm hainele – şi, cu inima deschisă, să-L primim pe Mîntuitorul. El vrea să ne ajute să ne descoperim dumnezeirea proprie, căci sîntem „chip după chipul Lui” (Facere 1, 26-27).

Au existat oameni care L-au văzut pe Dumnezeu în Lumina Sa necreată, pătrunşi fiind de harul dumnezeiesc: Moise, Ilie, Sfinţii Apostoli, Saul pe drumul Damascului, bătrînul preot Simeon, precum şi în zilele mai aproape de noi Sfîntul Serafim de Sarov şi indianul creştinat Sundar Singh. Omul a fost creat „suflet viu”

(1 Corinteni 15, 45), format din trup şi suflet – duh. Prin învierea lui Iisus ni s-a arătat că viaţa nu este îngrădită într-o închisoare de oase – trupul – ci, prin coborîrea în iad şi biruirea morţii, ni s-a dat certitudinea că viaţa va continua şi aceea va fi viaţa adevărată, cea de veci, prin Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu.

Doar datorită faptului că vedem trupul şi nu sufletul sîntem tentaţi să-i acordăm o atenţie deosebită, uitînd că de fapt nu vedem decît lucrurile mici, fără importanţă. Trupul este o iluzie, este îmbrăcămintea sufletului. Foarte mulţi dintre noi ne îngrijim de nevoile trupeşti, iar de suflet nici nu mai ştim că există! Credem că dacă ne îndestulăm şi ne satisfacem poftele trupeşti, vom fi fericiţi. Astfel devenim nepăsători faţă de adevăratele valori şi facem abstracţie de ceea ce este mai important în fiecare dintre noi: comoara nepreţuită – sufletul.

Ispita satanei persistă: cu ce a ademenit pe Iisus în pustiu, ne ademeneşte şi pe noi în continuare: viaţa înseamnă mîncare, băutură, veselie, dorinţa de stăpînire: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pîini” (Matei 4, 3). De asemenea: „L-a mai dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor” (Matei 4, 8), promiţîndu-I-le dacă i se va închina. Dar Iisus, deşi după 40 de zile de post, nu se lasă robit de materie, subordonează trupul sufletului pentru că altfel pecetluia starea de cădere a omenirii şi a arătat un adevăr fundamental: „Scris este: Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Cîţi dintre noi nu au trăit acest adevăr pe propria piele?! Nu ţi s-a întîmplat niciodată în viaţă să realizezi că avînd ce ţi-ai dorit material şi pierzînd ceva la care ţineai sufleteşte, nu îţi mai găseşti nici un sens, nici o raţiune de a exista? Abia în acele momente ne dăm seama cît de fragili sîntem în faţa vieţii şi mai ales în faţa lui Dumnezeu. Ce am mai da toată averea din lume pentru a ne recăpăta sănătatea pierdută sau pe cineva drag, pe care l-am neglijat în goana noastră nebună după materie! Ca fiinţă umană avem de învăţat o lecţie extrem de importantă: iubeşte din tot sufletul tot ceea ce te înconjoară, dar să nu te ataşezi de materie, pentru că-ţi va fi foarte greu să te desprinzi!

Cufundaţi în grijile lumeşti uităm că Dumnezeu există, de multe ori chiar îl ignorăm, îi contestăm omniprezenţa. Eroarea omenirii este aceeaşi de acum 2.000 de ani: ne rugăm în biserică, dar în inimă ne îndoim. Căutăm instinctiv adevărata fericire, dar nu ştim unde şi cum s-o găsim, nu ştim cum arată, pentru că, deşi ne proclamăm creştini, nu-L cunoaştem pe Dumnezeu chiar dacă-L vedem alături de noi. Cuvintele Sfîntului Ioan Botezătorul se potrivesc la fel de bine ca în vremea lui Irod: „În mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi “ (Ioan 1, 26). Şi acesta trebuie să fie un semnal de alarmă!

Cu faptele noastre rele îl alungăm şi-L răstignim cu fiecare greşeală a noastră, dar El, în bunătatea Sa nemărginită, nu ne judecă. Doar cu un suspin şi un „Doamne, iartă-mă!” spus din adîncul inimii ne recăpătăm locul în braţele Lui. El ne primeşte precum îl primeşte părintele pe fiul risipitor, bucurîndu-Se cu fiecare revenire a noastră din păcat. Singurele care ne judecă sînt faptele şi vorbele noastre.

(va urma)

(Lucrare apărută sub îndrumarea Pr. Duhovnic Protos. Paisie Cinar)

COMENTARII DE LA CITITORI