Casa Poporului – adevărata istorie (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

După anul 2000, Casa Republicii a devenit Palatul Parlamentului. Este o situaţie normală şi exprimă o realitate. Construcţia acesteia a început în anul 1983, şi prima etapă s-a încheiat la sfîrşitul anului 1989, cînd erau realizate lucrările în proporţie de 90%. Preşedintele de atunci al ţării, Nicolae Ceauşescu, a prevăzut terminarea şi recepţionarea Casei Republicii în ianuarie 1990. În această lună erau sărbătorite zilele de naştere ale celor doi soţi, Nicolae şi Elena Ceauşescu. Pentru terminarea celor zece procente rămase a fost necesară încă o perioadă de 14 ani. Lucrările au fost finalizate şi recepţionate în anul 2014.

Istoricul zonei în care s-a construit Casa Poporului (1)

Căruţaşii şi negustorii care transportau mărfuri, din care ţuica, vinul, peştele şi carnea erau nelipsite, dar şi călătorii ocazionali, transportaţi cu poştalionul şi cu tră­suri trase de cai dinspre Tîrgovişte, intrau în Bucureşti pe singurul drum existent în acele vremuri, plin de praf şi noroi. Pînă la Bucureşti, o astfel de călătorie o par­curgeau numai prin codrii nesfîrşiţi de stejari. Intrarea în oraş o făceau mai întîi între mahalalele din Dealul Spirii şi ale Cotrocenilor, iar ieşirea din pădure şi contactul cu zona despădurită era cunoscută sub numele Poiana Pădurilor.

După o asemenea călătorie obositoare, aveau ocazia să observe că se aflau pe un deal şi că în faţa lor se întindea apa Dîmboviţei, cu multe bălţi şi mlaştini. În apropiere se mai afla o altă suprafaţă întinsă de apă, înconjurată de stuf, plopi şi sălcii, căreia localnicii îi spuneau Lacul Adînc.

În drumul lor prin aceste mahalale, treceau pe lîngă Biserica Spirea Veche, ctitorită în 1799 de către Spirea Cristofi. Cei mai pricepuţi şi cu oarecare cunoştinţe, dar şi istoricii ce se formau ştiau că această biserică fusese ridicată în cinstea Mînăstirii Gregorian, aflată pe Muntele Athos, dar şi faptul că, pînă la terminarea ei, trecuseră 22 de ani.

Pentru a lărgi cunoştinţele cititorilor noştri despre această zonă, care cuprindea mahalalele din Dealul Spirii, Cotrocenilor şi, mai apoi, pe cele de lîngă Arhivele Statului şi Arsenalul Armatei, am apelat la cîteva date din cercetările făcute de istorici de mare valoare, dintre care nu lipsesc profesorii Constantin C. Giurescu şi Dan Falcan, cel din urmă fiind încadrat la Muzeul de Istorie al Oraşului Bucureşti. Am mai ţinut seama şi de constatările făcute de specialiştii vremurilor trecute în topografie, hidrologie şi chiar în ştiinţele naturale. Adunînd spusele lor, am ajuns la cîteva aspecte care ne conturează mai bine imaginea despre trecutul acestor locuri.

În anii 1850, Rîul Dîmboviţa avea un curs cu multe meandre, specific unei zone de şes, precum cea în care se afla oraşul Bucureşti. Orice revărsare a Dîmboviţei, cauzată de pîraiele care o alimentau cu apă pe tot parcursul ei, producea inundaţii. Ca urmare, se formau numeroase bălţi şi lacuri care-şi măreau sau micşorau suprafaţa, în funcţie de debitul de apă. În jurul acestor bălţi existau mici păduri de salcîmi, plopi si arini.

(va urma)

ADRIAN EUGEN CRISTEA,

MIHAI BARTOŞ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

Păreri și opinii