Cauzele Americii

in Lecturi la lumina ceaiului

Primii europeni viitori americani, răzleţi, s-au aşezat peste Atlantic încă din Secolul XVI; au urmat, la anul 1620, pasagerii de pe Mayflower şi cea dintîi colonie propriu-zisă, cu rădăcini vînjoase, înfipte în Stînca de la Plymouth  (Plymouth Rock), în New England. Traficul transatlantic s-a înteţit în veacul următor, fiecare nou venit ducîndu-se acolo din motive personale, dar toate aceste pricini s-au strîns laolaltă, şi pot fi împărţite în cîteva categorii mari, esenţiale: sărăcia de acasă a celor din ce în ce mai mulţi (explozia demografică din Secolele XVII-XVIII), adică cei fără titluri nobiliare, fără pămînt, conac, acareturi şi slugi; prigoana Bisericii oficiale, abătută peste religii noi, non-conformiste, protestante, sau altcumva; fuga de strînsoarea legii (şi astăzi, după 300 de ani, hoţi post-decembrişti români au găsit ascunziş sigur şi confortabil în America); dorinţa de îmbogăţire, setea de nou şi de aventură etc. Toate aceste sute de mii de cauze individuale luate împreună au devenit cauza Americii coloniale – tărîmul de refugiu sigur pentru nemulţumiţii şi proscrişii Europei. Iar, puţin mai tîrziu, la 1776, cînd Curtea regală britanică şi însuşi regele George i-au tratat pe colonişti ca supuşi  second hand ai Majestăţii sale, buni de impozitat la greu, dar nu şi  să fie reprezentaţi în Parlamentul de la Londra, atunci cauza Americii coloniale s-a schimbat. A fost cauza Americii revoluţionare, libere, suverane, republicane şi democratice, după cum au hotărît ,,Părinţii Întemeietori” ai ei.

În Secolul XIX, odată cu revoluţia industrială, cauza Americii a devenit alta: expansiunea internă, economico-industrială, infrastructurală, financiară şi geografic-teritorială, dincolo de Munţii Alegani, pînă în California, de la ocean la ocean şi către sud, la Golful Mexic. La sfîrşitul Secolului XIX, America era deja prima putere industrială a Planetei. O putere, deocamdată, cuminte, fără gînduri de dominaţie globalistă. Dar, destinul ei manifest, departe de a se fi consumat, abia începea…

După debutul Secolului XX, ironia sorţii a făcut ca un împărat afurisit al Germaniei să scoată Republica nord-americană din lesă şi să-i dea drumul în lume. Infirm din naştere şi complexat, Wilhelm al II-lea, nepotul favorit al reginei Victoria a Marii Britanii, a pornit primul război mondial. La sfîrşitul lui, SUA s-au numărat printre învingători, dar Washingtonul nu a fost convins că ar trebui să se implice în treburile internaţionale şi a adoptat o politică izolaţionistă. Aşteptarea a fost de scurtă durată. După numai 20 de ani, un alt german, cu un grad militar infinit mai modest decît al Kaizerului Wilhelm al II-lea, fostul caporal din prima conflagraţie mondială, Adolf Hitler, a aruncat omenirea în cel de-al II război mondial şi, astfel, a stabilit următoarea mare cauză a Americii: înfrîngerea necondiţionată a Germaniei naziste, organizarea lumii postbelice şi preluarea leadership-ului ei. Prescurtat spus, America – lider şi manager mondial.

Dar, de data aceasta au apărut probleme mari. Uniunea Sovietică s-a împotrivit liderului globalist şi a fost, vreme de 45 de ani, un adversar redutabil,   ambele puteri mondiale urmărind anihilarea nucleară reciprocă. Războiul americano-sovietic a fost, slavă Domnului, unul rece şi s-a încheiat odată cu prăbuşirea comunismului. America a fost atît de absorbită de confruntare, iar două generaţii de americani au fost crescute, educate şi intoxicate cu ideologia şi litera ei în aşa măsură, încît astăzi, aici, în Statele Unite, se repetă cu o auto-ironie, tristă, cuvintele celebre ale unui personaj din nuvelele lui John Updike: ,,Dacă războiul rece a luat sfîrşit, ce rost mai are să fii american?”. Foarte adevărate cele spuse de eroul lui Updike. De la încheierea celui de-al II-lea război mondial şi pînă la 1990, cauza Americii şi crezul americanilor au fost subsumate ideii că supravieţuirea lor depindea de victoria în războiul rece.

Sesizînd pericolul, istoric, ca America să rămînă fără  un slogan, la începutul anilor ’90 preşedintele George Bush Sr. a pornit un război în Irak şi a proclamat   noua cauză a Americii: construirea unei ,,Noi ordini mondiale”. Dar, puţini americani s-au raliat preşedintelui, deci, trebuia găsit altceva.

Apoi, George Bush Jr. a crezut că a găsit şi că poate să ,,vîndă” concetăţenilor săi o cauză credibilă a Americii – o cruciadă globalistă pentru democraţie. Din găselniţa lui americanii s-au ales cu două războaie nesfîrşite în Irak şi Afganistan, mult mai costisitoare decît anticipase fostul preşedinte. Acum 7 ani, Barack Obama a promis că le va pune capăt şi va aduce soldaţii acasă. Astfel, a obţinut al doilea mandat, într-o Americă tot mai sătulă de angajarea în conflicte deschise în Orientul Mijlociu. Oricum, în aceşti ani ai administraţiei sale, un lucru pare evident, acela că populaţia americană nu mai vrea războaie, nicăieri, nici în Orientul Mijlociu, nici în Ucraina. ªi, în zilele acestea, nu vrea să audă şi să primească nici terorişti islamici, livraţi ,,la pachet” cu aşa-zişii refugiaţi sirieni.

Avînd în vedere traiectoria urmărită de cauza Americii de aproape 100 de ani încoace, războaie după războaie, şi iar războaie, se ridică un număr de  întrebări: Ce urmează? Care va rămîne rolul ei în lume? Va înceta să fie manager globalist? Cum se va rezolva disputa de politici externe între neoconservatori şi liberalii intervenţionişti, pe de o parte, care vor confruntări cu Rusia şi Iranul, şi, pe de altă parte, anti-intervenţionişti ca Trump (republican), Sanders (democrat) şi Obama (preşedinte), care vor America afară din războaie?

Răspunsurile la aceste întrebări sînt, încă, dificile. Vom şti mult mai multe despre cauza Americii, după alegerile prezidenţiale americane din noiembrie 2016.

Vom înţelege, atunci, mai bine cum va continua şi România.

RADU TOMA

COMENTARII DE LA CITITORI