Cazul Eminescu

in Tabletă de scriitor

Numai Dumnezeu poate să ştie cu adevărat ce s-a întîmplat cu Eminescu, care este adevărul morţii sale şi cît a suferit în scurta lui viaţă. De aici pornesc întrebările: oare societatea din vremurile acelea a conştientizat că, odată cu trecerea vremii, debutantul din revista „Familia”, a lui Iosif Vulcan, va deveni vocea nemuritoare a poeziei românilor? Vocea numărul unu? Oare cei din înalta societate de atunci s-au gîndit că, odată cu maturizatea lui literară, va trece la o critică vehementă a celor care îi umileau pe români, indiferent de partidul politic din care făceau parte? Să se fi gîndit vreodată aceştia la faima sa poetică de mai tîrziu? Ar fi şi alte întrebări, la care pot să răspundă doar erudiţii cercetători ai operei sale.
Eminescu cred că a fost victima propriului său destin, pentru că prea s-a amestecat cu scrisul în troaca plină cu tărîţă a politicienilor. Dar el nu a putut fi altcumva, cînd vedea cît suferea poporul, pe care l-a slujit pînă în cea din urmă clipă a vieţii sale. Deşi era conştient că lupta dusă împotriva duşmanului era ca şi pierdută, el nu a renunţat, iar epilogul vieţii lui avea să se termine cu o mărturie poetică, găsită în buzunarele îmbrăcăminţii sale, după ce avea să moară: „Atîta foc, atîta cer/ Atîtea lucruri sfinte/ Peste’ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte!”. Un asemenea îndemn la credinţă nici că se putea scrie vreodată.
Mihai Eminescu s-a născut, spre nemurirea sa şi bucuria românilor pentru cîtă vreme va exista acest neam pe pămînt, nu doar ca un Poet care va străluci în veci de veci, ci, mai ales, ca omul care a relevat Gloria neamului său, pe care l-a cîntat în cuvinte dragi nouă, într-o limbă „ca un fagure de miere”. Şi, fără a abuza de răbdarea cititorilor, îndrăznim totuşi să ne întrebăm: a fost, sau nu Eminescu dorit de contemporanii săi? Acesta rămîne un subiect de discuţie care nu se va încheia vreodată şi care reprezintă ceea ce noi numim rana deschisă a Eminului nostru drag, ce nu se va vindeca niciodată. Pentru că, zicem noi, nici în vremurile de acum şi nici în cele viitoare nu se vor găsi doctori capabili să o trateze, pentru a se pune punct, odată pentru totdeauna, speculaţiilor asupra morţii sale. Şi au fost pînă acum formulate destule opinii pe chestiunea asta, unele de-a dreptul ilare. Pentru că aşa sîntem noi, românii: în timp ce unii oameni de bună credinţă încearcă să spună un adevăr, de îndată apar alţii, care contrazic totul. Altfel nu se explică de ce nici la 166 de ani de la naşterea lui Eminescu şi respectiv la 127 de ani de la trecerea lui în eternitate, nu s-a putut elucida cauza morţii sale. Unii dintre contemporanii noştri vor chiar să deschidă un proces pentru aflarea adevărului. Nu ştim dacă vor avea şi sorţi de izbîndă, pentru că lucrurile nu sînt aşa de simple cum se crede, iar opiniile cu siguranţă vor fi diferite şi vor isca discuţii contradictorii.
Cazul Eminescu este unul din exemplele de mari români care au suferit din această pricină. Evocarea lui în orice moment este rezultatul neelucidării morţii sale şi a chinului în care şi-a scris versurile. Numai el ştie de unde i s-a tras sfîrşitul. În rest, supoziţiile noastre sînt doar nişte scenarii de film gratuite.

ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI