Cazuri celebre din istoria criminalisticii

in Lecturi la lumina ceaiului

Şi aerul poate ucide… (5)

În fine, juriul s-a retras pentru deliberare. Urma să se vadă dacă doctorul Sander şi avocatul său aveau dreptate, după ce şi-au schimbat strategia de apărare, declarînd că, în realitate, medicul făcuse o injecţie unui mort. Deliberarea avea să dureze 70 de minute.
În clipa în care juraţii s-au retras, unii dintre ei gîndeau că, în fond, doctorul ucisese din motive umanitare. Erau mai mult ca siguri, ca şi procurorul de altfel, că a comis o crimă ca urmare a milei resimţite faţă de bolnava chinuită de suferinţă. Dar această crimă, inspirată de sentimentul carităţii, dacă se cerea să fie judecată, atunci juraţii vor fi obligaţi să-l pedepsească. Şi asta, chiar dacă în sufletul lor, îl aprobau pe doctor. Pentru toate motivele invocate, şi pentru că legea este lege, chiar dacă presupunînd că doctorul ar fi spus „Da, eu am ucis-o, în mod deliberat, pe bolnava mea“, ei erau, totuşi, obligaţi să-l condamne. În contextul noii strategii de apărare, li se cerea o cu totul altă judecată. Practic, acum li se cerea să răspundă următoarei dileme: „Doctorul Sander a ucis o femeie, sau a făcut o injecţie unui cadavru?”. Dacă juraţii, în forul lor interior, înclinau să-l scuze pe medic, atunci nu le mai rămînea decît să simuleze că se încred în explicaţiile sale – de fapt, şi la drept vorbind, puţin convingătoare – şi să declare că medicul a făcut injecţia unui cadavru. Prin urmare, să-l achite! Doctorul Sander, în mod logic, nu avea altă ieşire pentru a evita condamnarea. Îşi juca viaţa, dar şi cariera; chiar în cazul unei pedepse minore, el nu va mai putea să-şi exercite profesia de medic. La capătul a 70 de minute de aşteptare, cei 12 au reintrat în sală. Doamna Sander se afla alături de soţul ei. Ea îl privea cu tandreţe, după care şi-a întors ochii spre cei 12 oameni care urmau să decidă soarta soţului ei. Ce soartă? Închisoarea, sau viaţa? Achitarea? Moartea? A crezut că descifrează un aer prietenos pe chipul unuia dintre aceşti oameni. Era, oare, un semn ce o îndemna la speranţă, la încredere? Nu se înşela?
S-au scurs cîteva clipe de tăcere ce păreau anormal de lungi. Preşedintele, în picioare, solemn, a pronunţat verdictul. Doar un cuvînt: „Nevinovat!“. Sala a explodat în strigăte şi aplauze de bucurie frenetică. Vestea s-a răspîndit ca fulgerul în oraş, apoi în ţară şi peste hotare. Dar entuziasmul mulţimii era adresat omului, sufletului său şi cazului cu totul deosebit cu care acesta se confruntase… Nu cauzei, principiului euthanasiei. Nu însemna că euthanasia, de atunci înainte, putea fi acceptată şi considerată ca act legitim.
Istoria criminalităţii cunoaşte numeroase cazuri în anii ce s-au scurs de la procesul doctorului Sander şi pînă în zilele noastre. Ne vom referi la unul dintre acestea, ce ilustrează o teză opusă.
La 5 februarie 1950, un bijutier din Richmond, fără îndoială inspirîndu-se din cazul doctorului Sander, s-a decis să pună capăt suferinţelor şi zilelor soţiei sale, paralizată de aproape 2 ani. „Suferi prea mult“, i-a spus soţul şi i-a tras două gloanţe, după care s-a sinucis. Dar, fapt extraordinar, femeia nu a murit şi, întrebată ulterior despre cele întîmplate, a spus: „L-am rugat să nu mă ucidă!“.
Între aceste două cazuri extreme, partizanii uneia din teze, sau a celeilalte, ce părere au? Noi credem că viaţa ne-a fost dată spre a fi trăită, şi nu avem dreptul s-o luăm, nici chiar dacă este a noastră, iar speranţa nu trebuie să ne părăsească niciodată.

Sfîrşit
PAUL ŞTEFĂNESCU

COMENTARII DE LA CITITORI