Cazuri celebre din istoria criminalisticii

in Lecturi la lumina ceaiului

Un rendez-vous fatal (2)

Ridicat în pat pe jumătate, se simţea scăldat de o sudoare rece: privea fix la uşă, temîndu-se în fiecare clipă să nu vadă apărînd acea Venus herculeană, cu un topor în mînă… Dar nu s-a întîmplat nimic şi, în zori, bărbatul a răsuflat uşurat.
A doua zi de dimineaţă, Bela era glacială, ca şi cum regreta că îl vedea viu şi nevătămat. Fermierul şi-a luat repede rămas bun, a mulţumit pentru găzduire şi a luat-o la picior, nefiind sigur pe el decît după ce a lăsat în urmă cîţiva kilometri buni.
Ruşinat de purtarea sa, dar mai ales de gîndurile sale, bărbatul nu a spus nimănui nimic. De altfel, ce putea spune: că îi fusese frică de o femeie singură? Şi-ar fi bătut toţi joc de el, se ştie doar cum sînt oamenii de la ţară. Dar şi-a propus să n-o scape din ochi pe Bela. De la distanţă o supraveghea cu atenţie, plin de ciudă. Mai ales, se întreba: ce putea face, lucrîndu-şi cu atîta îndîrjire pămîntul şi răscolindu-şi o dată pe lună grădina?
În anul 1907, spre surprinderea generală, Bela a angajat ca argat la fermă un vîntură-lume cu numele de Ray. Acesta a rămas timp de un an în serviciul Belei. După o discuţie violentă, femeia l-a concediat şi l-a înlocuit cu un alt muncitor, mult mai ursuz, Joseph. Spre deosebire de Ray, care dormea în podul hambarului, Joseph se culca la etajul doi, într-un fel de anexă, lipită de zidul principal al casei, pe care Bela o construise singură.
Ray, supărat şi rămas pe drumuri, rătăcea prin împrejurimile satului La Porte. El repeta oricui era dispus să-l asculte aceeaşi placă uzată: ,,Ea nu trebuia să mă dea afară. Dacă aş spune ce ştiu…”. Ajungîndu-i la urechi vorbele vagabondului, Bela a reacţionat prompt. S-a dus imediat la postul de poliţie al satului şi a declarat, sub prestare de jurămînt, că Ray este un nebun primejdios, care trebuie închis cît mai repede cu putinţă. Şeriful, dîndu-i crezare, a convocat 3 medici, care l-au examinat cu atenţie pe Ray, declarîndu-l în final perfect sănătos din punct de vedere mintal. Din acel moment, muncitorul concediat s-a arătat din ce în ce mai îndîrjit şi ameninţător. „Dacă v-aş spune ceea ce ştiu, Bela şi-ar muşca degetele…”. În două reprize, Ray a încercat să escaladeze gardul de sîrmă ghimpată ce mărginea pămîntul fermei, dar de fiecare dată Bela, cu puşca în mînă, l-a condus la şerif, care i-a aplicat o amendă usturătoare. „Chit că mă va costa oricît, urla Ray celor ce-l ascultau, dar voi vorbi, o să vedeţi!“.
Bela se decisese să nu ţină seama de ameninţările vagabondului. Totuşi, s-a dus la un avocat din regiune. „Ray devine pe zi ce trece tot mai primejdios, i-a spus ea. Mi-e frică totuşi că, profitînd de faptul că sînt singură, într-o bună zi mă va omorî sau îmi va da foc la casă. Întrucît bruta aceasta nu este închisă într-un azil de nebuni, e mai bine să fiu prevăzătoare. Aş dori să-mi fac testamentul”.
Avocatul a invitat 2 martori şi a întocmit testamentul. Bela a lăsat tot ceea ce poseda celor 3 copii legitimi, excluzînd-o pe Jennie Olsen, fetiţa adoptivă, despre care nimeni nu mai auzise nimic. Bunurile sale trebuiau să fie administrate de avocat pînă la majoratul copiilor. Dacă şi copiii mureau, ferma şi dependinţele urmau să aparţină unui cămin pentru copii norvegieni, aparţinînd comunităţii din Chicago.
Ieşind din cabinetul avocatului, Bela s-a dus mai întîi la cîteva magazine din La Porte, unde acumulase diverse datorii, ce totalizau 1.200 dolari, şi le-a achitat. După aceea, a cumpărat dulciuri pentru copii şi un bidon mare cu benzină.
Cîteva ore mai tîrziu, în timpul nopţii, Joseph, argatul fermei, succesorul lui Ray, s-a deşteptat sufocat de un acces de tuse. Un fum negru şi gros îi invadase camera. Împins mai mult de instinct, a sărit pe fereastra ale cărei geamuri au zburat imediat în mii de cioburi şi, după un plonjon de la etajul doi, s-a pomenit, nevătămat, pe o grămadă de bălegar. Năucit şi neştiind ce se întîmplă, privea cum arde ferma. Flăcările invadaseră deja clădirea principală. Geamurile ferestrelor de la etaj, lipsite de obloane, săreau în ţăndări, unul după altul. Flăcările atinseseră acoperişul, care împrăştia un fum negru şi dens. Deodată, toată partea superioară s-a aprins, luminînd cerul împrejur, pe o distanţă de cîţiva kilometri. În interiorul zidurilor, etajul superior s-a prăbuşit cu un zgomot asurzitor. Joseph şi-a dat seama că parterul era încă neatins. A alergat la uşa principală, la ferestre, la uşa din spate.
– Doamnă Sorensen!… Lucy!… Myirtle!… Philip!
Nu se auzea decît trosnetul sinistru al focului ce mistuia clădirea. Înnebunit, a încercat să spargă uşile şi obloanele de la ferestre. Dar fără succes. A alergat spre hambar, a luat o scară, a sprijinit-o de zidul ce ardea, exact în dreptul ferestrei de la camera unde Bela dormea de obicei cu copiii.

(va urma)
PAUL ŞTEFĂNESCU

COMENTARII DE LA CITITORI